Adaugat la: 3 Iulie 2017 Ora: 15:14

Ce este predica?

PREDICĂ, f., pl. î (it. predica, de unde şi ngr. predika [scrisprentika], rus.predika, germ.predigt): discurs ţinut pentru a moraliza poporul: a ţine o predică. Fig. iron. Mustrare lungă şi plic­ticoasă. Odinioară cazanie, prodovedanie, apoi omilie şi didahie. V. cuvântare.1

PREDICĂ, predic, vb. 1. (intr.): a prezenta, explicând (în biserică), un text biblic, un fapt religios, extrăgând din ele o învăţătură morală; (p. ext.) a educa, a instrui po­porul prin cuvântări religioase şi morale: „preotul predică Evanghelia”; (iron.) „Nu poate un popă să vorbească şi să nu predice” (Agîrbiceanu); expr. A predica în deşert (sau în pustiu) = a da sfaturi cuiva care nu le ascultă, nu le urmează; a vorbi degeaba; 2 (tr.) a recomanda ceva cu insistenţă; a îndemna la...; a răspândi, a propaga idei, concepţii etc.; a propovădui: „[Veneţienii] predicau în lume, cu lacrimi, război sfânt” (Sadoveanu); ai predicat cumpătarea(Din lat. praedicare,it. predicare).2

CE ESTEPREDICA CREŞTINĂ? CARE ESTE SCOPUL EI?

„Dovadă că a fost auzit Cuvântul lui Dumnezeu, că a fost primit şi înţeles, este predica, legată organic de citirea Scripturii şi care, în Biserica primară, era reprezentată prin Sinaxar – act liturgic esenţial. Acest act este automărturia Sfântului Duh, Care trăieşte în Biserică şi o propovăduieşte la tot Adevărul (In 16, 13)”3. Înţelegem, aşadar, că predica este unul dintre mijloacele de slujire a credinţei creştine ca drept şi obligaţie în lu­crarea sacerdotală, aceasta neînsemnând o simplă explicare a celor citite sau o expune­re a cunoştinţelor teologice, ci predica Evangheliei înseşi, iar grija preotului pen­tru predică se contopeşte cu îndatorirea sa de a lucra pentru mântuirea păstoriţilor, care nu pot merge pe calea mântuirii fără ascul­tarea cuvântului lui Dumnezeu „viu şi lucră­tor” (Evr. 4, 12; Ier. 23, 29). Cunoaşterea lui Dumnezeu şi dobândirea vieţii veşnice se fac, deci, prin cuvânt.

CUM APARE PREDICA ÎN BISERICĂ?

Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul desăvârşit, trimite pe Sfinţii Săi Apostoli la propovăduire: „Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, tot aşa şi Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21), poruncindu-le după Învierea Sa: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt 28, 19). „Şi a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efes. 4, 11).

În ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru a rostit cea dintâi predică creştină, care a avut un efect atât de mare, încât toţi cei care ascultau „au fost pătrunşi la ini­mă” (FA 2, 37), „au primit cuvântul lui şi s-au botezat” (41).

Sfântul Luca ne încredinţează că el şi-a scris Evanghelia având ca temei fap­tele pe care „le-au lăsat cei ce le-au văzut la început şi au fost slujitori ai Cuvântului” (Lc 1, 2), iar Sfântul Apostol Pavel îl în­deamnă pe ucenicul său Timotei, hiroto­nit episcop în Efes: „propovăduieşte cu­vântul, stăruie cu timp şi fără timp” (2 Tim. 4, 2), luând ca martor şi judecător pe Însuşi Domnul Iisus în îndeplinirea acestei îndatoriri sacerdotale.

SFINŢI PĂRINŢI, MODELE DE PREDICATORI

Secolele IV-V pot fi considerate cea mai înfloritoare epocă a predicii în Răsărit, perioadă marcantă a instituţiei catehumenatului. Exemple ale activităţii predicato- riale, destinată mai ales catehumenilor, sunt HexaimeronulSfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, şi Catehezele mistagogiceale Sfântului Chiril al Ierusalimului.

Ca mari predicatori ai Bisericii nu pu­tem să nu îi amintim pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ce nu cunoştea răgaz în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, predi­când de mai multe ori pe zi, dar şi pe Sfântul Grigorie Teologul, care, atunci când urma să fie exilat, auzea strigătele poporului că li se ia credinţa în Sfânta Treime pe care el le-o sădise în suflete.

De notat este şi îndemnul Sfântului Vasile cel Mare către ascultătorii săi, de a împărtăşi din această hrană duhovniceas­că şi celor de acasă.

EVOLUŢIA ÎN TIMP A PREDICII. CARE ESTE MOMENTUL PREDICĂRII?

Treptat, putem observa că „s-a impus obiceiul ca Sfânta Liturghie (ca să nu mai vorbim nimic de celelalte servicii divine) să se ţină regulat fără predică, la această evoluţie a contribuit şi faptul că eveni­mentele mântuitoare erau actualizate în mod sensibil atât în iconografie, cât şi în Liturghie. La aceasta a contribuit apoi şi poezia imnografică, ce a preluat o parte din funcţiile predicii”4.

Începând din secolele XVIII-XIX, s-a încercat ca toţi preoţii să fie impulsionaţi şi chiar constrânşi să predice duminica (avem aici exemplul Episcopului de Tambov, [Sfântul] Teofan [devenit ulteri­or Zăvorâtul], care îi administra preotului ce nu a predicat de o jumătate de an o amen­dă de şase ruble de argint şi o notificare a neglijenţei sale în buletinul eparhial)5.

În vechime, predica era ţinută după ce se citea Evanghelia. Acelaşi model era aplicat şi în sinagogi, după cum sugerea­ză momentul în care Mântuitorul citeşte pericopa de la Isaia „Duhul Domnului este peste Mine...”, şi apoi începe să le „grăias­că lor...” (Lc 4, 16-27).

Se observă astăzi că, în general, pre­dica se ţine la vremea Chinonicului sau după ce preotul a făcut otpustul, probabil din motive practice (pentru că în timpul citirii pericopei evanghelice nu sunt prezenţi toţi credincioşii sau pentru ca la sfârşitul slujbei copiii, pentru care predi­ca ar putea fi prea lungă, să poată părăsi biserica)... Dar, dacă am avea parte în per­manenţă de o predică bună, în care să se simtă glasul viu al Bisericii, cu siguranţă credincioşii ar face tot posibilul să nu lip­sească de la ea, mai ales atunci când are loc după citirea Evangheliei.

CARE TREBUIE SĂ FIE CONŢINUTUL PREDICII?

Spre deosebire de cuvântările lumii laice, buna-vestire bisericească se săvâr­şeşte ca o mărturie despre Domnul Iisus, prin Duhul Sfânt (1 In 5, 6), ca o propo- văduire a Înţelepciunii „lui Dumnezeu cea tainică, ascunsă” (1Cor. 2, 7), aşa cum deosebit explică Sfântul Apostol Pavel celor din Corint: „Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cu­vântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu în­tru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvin­te de înduplecare ale înţelepciunii ome­neşti, ci în adeverirea Duhului şi a pute­rii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 1-5).

CONDIŢIILE UNEI PREDICI ÎMBUNĂTĂŢITE

Există însă şi condiţii duhovniceşti pen­tru ca preotul să poată ajunge la inima credincioşilor şi să le îndrepte sufletele spre pocăinţă: viaţa sa morală (am putea adău­ga şi a familiei sale), rugăciunea personală, cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi, a Canoanelor şi a Părinţilor Bisericeşti, pre­cum şi o vastă cultură generală. „Pregătirea noastră nu trebuie făcută numai în vederea unui singur fel de luptă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în cartea a IV-a tratatului său Despre preoţie,„deoarece şi tactica (războ­iul) inamicilor noştri este tot aşa de varia­tă, pe cât sunt ei de feluriţi”.

Dar slujirea preotului nu poate fi rea­lizată fară slujirea credincioşilor. „Slujirea proistosului e propovăduire şi învăţătură. Poporul lui Dumnezeu slujeşte primind această învăţătură. Ambele slujiri sunt însă de la Duhul Sfânt, ambele se săvârşesc de El şi întru El. A primi şi a vesti Adevărul nu e posibil fără darul Duhului Sfânt, iar acest dar este dat întregii Adunări... În ve­chime, la propovăduirea proistosului adu­narea răspundea cu solemnul «Amin», mărturisind prin aceasta că a primit cu­vântul, pecetluind unitatea sa în Duh cu proistosul.”6

ÎN LOC DE CONCLUZII

„Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar [... ] care este mai mic decât toate seminţele, dar când a cres­cut [... ] se face pom, încât vin păsările ce­rului şi se sălăşluiesc în ramurile lui” (Mt 13, 31-32).7 Fiind evidentă legătura din­tre citirea Scripturii şi propovăduire, pe de o parte, şi aducerea darurilor euharis- tice, pe de altă parte, nu trebuie să uităm niciodată că „oricât de elocventă ar fi pre­dica, relatarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârşirea Tainei Euharistice”8.

Dacă preoţii nu se ridică la înălţimea năzuinţelor noastre „să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei”9 ca Domnul să le dea „cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos”, aşa cum însuşi arhiereul se roagă, binecuvântându-l pe cel care citeşte pericopa evanghelică, în cadrul Sfintei Liturghii.

Note:

 

2Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 1226.
3. Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2003, p. 96.
4. Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 204.
5. Karl Christian Felmy, op.cit.,p. 205.
6. Alexander Schmemann, Op.cit., pp.100-101.
7. Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, Volumul II, p. 169.
8. Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Introducere la Sfântul Teofan Zăvorâtul, tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi ,Ed. Sofia, Bucureşti, 1999, p. 9.
9. Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la duminicile de peste an, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 408.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni