Ce este predica?

publicat in Dicționar Liturgic pe 3 Iulie 2017, 04:44

PREDICÄ‚, f., pl. î (it. predica, de unde și ngr. predika [scrisprentika], rus.predika, germ.predigt): discurs ținut pentru a moraliza poporul: a ține o predică. Fig. iron. Mustrare lungă și plic­ticoasă. Odinioară cazanie, prodovedanie, apoi omilie și didahie. V. cuvântare.1

PREDICÄ‚, predic, vb. 1. (intr.): a prezenta, explicând (în biserică), un text biblic, un fapt religios, extrăgând din ele o învățătură morală; (p. ext.) a educa, a instrui po­porul prin cuvântări religioase și morale: „preotul predică Evanghelia”; (iron.) „Nu poate un popă să vorbească și să nu predice” (Agîrbiceanu); expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a da sfaturi cuiva care nu le ascultă, nu le urmează; a vorbi degeaba; 2 (tr.) a recomanda ceva cu insistență; a îndemna la...; a răspândi, a propaga idei, concepții etc.; a propovădui: „[Venețienii] predicau în lume, cu lacrimi, război sfânt” (Sadoveanu); ai predicat cumpătarea(Din lat. praedicare,it. predicare).2

CE ESTEPREDICA CREÅžTINÄ‚? CARE ESTE SCOPUL EI?

„Dovadă că a fost auzit Cuvântul lui Dumnezeu, că a fost primit și înțeles, este predica, legată organic de citirea Scripturii și care, în Biserica primară, era reprezentată prin Sinaxar – act liturgic esențial. Acest act este automărturia Sfântului Duh, Care trăiește în Biserică și o propovăduiește la tot Adevărul (In 16, 13)”3. Înțelegem, așadar, că predica este unul dintre mijloacele de slujire a credinței creștine ca drept și obligație în lu­crarea sacerdotală, aceasta neînsemnând o simplă explicare a celor citite sau o expune­re a cunoștințelor teologice, ci predica Evangheliei înseși, iar grija preotului pen­tru predică se contopește cu îndatorirea sa de a lucra pentru mântuirea păstoriților, care nu pot merge pe calea mântuirii fără ascul­tarea cuvântului lui Dumnezeu „viu și lucră­tor” (Evr. 4, 12; Ier. 23, 29). Cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea vieții veșnice se fac, deci, prin cuvânt.

CUM APARE PREDICA ÎN BISERICÄ‚?

Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul desăvârșit, trimite pe Sfinții Săi Apostoli la propovăduire: „Așa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, tot așa și Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21), poruncindu-le după Învierea Sa: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile” (Mt 28, 19). „Åži a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători” (Efes. 4, 11).

În ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru a rostit cea dintâi predică creștină, care a avut un efect atât de mare, încât toți cei care ascultau „au fost pătrunși la ini­mă” (FA 2, 37), „au primit cuvântul lui și s-au botezat” (41).

Sfântul Luca ne încredințează că el și-a scris Evanghelia având ca temei fap­tele pe care „le-au lăsat cei ce le-au văzut la început și au fost slujitori ai Cuvântului” (Lc 1, 2), iar Sfântul Apostol Pavel îl în­deamnă pe ucenicul său Timotei, hiroto­nit episcop în Efes: „propovăduiește cu­vântul, stăruie cu timp și fără timp” (2 Tim. 4, 2), luând ca martor și judecător pe Însuși Domnul Iisus în îndeplinirea acestei îndatoriri sacerdotale.

SFINŢI PĂRINŢI, MODELE DE PREDICATORI

Secolele IV-V pot fi considerate cea mai înfloritoare epocă a predicii în Răsărit, perioadă marcantă a instituției catehumenatului. Exemple ale activității predicato- riale, destinată mai ales catehumenilor, sunt HexaimeronulSfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, și Catehezele mistagogiceale Sfântului Chiril al Ierusalimului.

Ca mari predicatori ai Bisericii nu pu­tem să nu îi amintim pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ce nu cunoștea răgaz în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, predi­când de mai multe ori pe zi, dar și pe Sfântul Grigorie Teologul, care, atunci când urma să fie exilat, auzea strigătele poporului că li se ia credința în Sfânta Treime pe care el le-o sădise în suflete.

De notat este și îndemnul Sfântului Vasile cel Mare către ascultătorii săi, de a împărtăși din această hrană duhovniceas­că și celor de acasă.

EVOLUÅ¢IA ÎN TIMP A PREDICII. CARE ESTE MOMENTUL PREDICÄ‚RII?

Treptat, putem observa că „s-a impus obiceiul ca Sfânta Liturghie (ca să nu mai vorbim nimic de celelalte servicii divine) să se țină regulat fără predică, la această evoluție a contribuit și faptul că eveni­mentele mântuitoare erau actualizate în mod sensibil atât în iconografie, cât și în Liturghie. La aceasta a contribuit apoi și poezia imnografică, ce a preluat o parte din funcțiile predicii”4.

Începând din secolele XVIII-XIX, s-a încercat ca toți preoții să fie impulsionați și chiar constrânși să predice duminica (avem aici exemplul Episcopului de Tambov, [Sfântul] Teofan [devenit ulteri­or Zăvorâtul], care îi administra preotului ce nu a predicat de o jumătate de an o amen­dă de șase ruble de argint și o notificare a neglijenței sale în buletinul eparhial)5.

În vechime, predica era ținută după ce se citea Evanghelia. Același model era aplicat și în sinagogi, după cum sugerea­ză momentul în care Mântuitorul citește pericopa de la Isaia „Duhul Domnului este peste Mine...”, și apoi începe să le „grăias­că lor...” (Lc 4, 16-27).

Se observă astăzi că, în general, pre­dica se ține la vremea Chinonicului sau după ce preotul a făcut otpustul, probabil din motive practice (pentru că în timpul citirii pericopei evanghelice nu sunt prezenți toți credincioșii sau pentru ca la sfârșitul slujbei copiii, pentru care predi­ca ar putea fi prea lungă, să poată părăsi biserica)... Dar, dacă am avea parte în per­manență de o predică bună, în care să se simtă glasul viu al Bisericii, cu siguranță credincioșii ar face tot posibilul să nu lip­sească de la ea, mai ales atunci când are loc după citirea Evangheliei.

CARE TREBUIE SÄ‚ FIE CONÅ¢INUTUL PREDICII?

Spre deosebire de cuvântările lumii laice, buna-vestire bisericească se săvâr­șește ca o mărturie despre Domnul Iisus, prin Duhul Sfânt (1 In 5, 6), ca o propo- văduire a Înțelepciunii „lui Dumnezeu cea tainică, ascunsă” (1Cor. 2, 7), așa cum deosebit explică Sfântul Apostol Pavel celor din Corint: „Åži eu, fraților, când am venit la voi și v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cu­vântător sau ca înțelept. Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit. Åži eu în­tru slăbiciune și cu frică și cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvin­te de înduplecare ale înțelepciunii ome­nești, ci în adeverirea Duhului și a pute­rii, pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 1-5).

CONDIÅ¢IILE UNEI PREDICI ÎMBUNÄ‚TĂŢITE

Există însă și condiții duhovnicești pen­tru ca preotul să poată ajunge la inima credincioșilor și să le îndrepte sufletele spre pocăință: viața sa morală (am putea adău­ga și a familiei sale), rugăciunea personală, cunoașterea profundă a Sfintei Scripturi, a Canoanelor și a Părinților Bisericești, pre­cum și o vastă cultură generală. „Pregătirea noastră nu trebuie făcută numai în vederea unui singur fel de luptă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în cartea a IV-a tratatului său Despre preoție,„deoarece și tactica (războ­iul) inamicilor noștri este tot așa de varia­tă, pe cât sunt ei de feluriți”.

Dar slujirea preotului nu poate fi rea­lizată fară slujirea credincioșilor. „Slujirea proistosului e propovăduire și învățătură. Poporul lui Dumnezeu slujește primind această învățătură. Ambele slujiri sunt însă de la Duhul Sfânt, ambele se săvârșesc de El și întru El. A primi și a vesti Adevărul nu e posibil fără darul Duhului Sfânt, iar acest dar este dat întregii Adunări... În ve­chime, la propovăduirea proistosului adu­narea răspundea cu solemnul «Amin», mărturisind prin aceasta că a primit cu­vântul, pecetluind unitatea sa în Duh cu proistosul.”6

ÎN LOC DE CONCLUZII

„Împărăția cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar [... ] care este mai mic decât toate semințele, dar când a cres­cut [... ] se face pom, încât vin păsările ce­rului și se sălășluiesc în ramurile lui” (Mt 13, 31-32).7 Fiind evidentă legătura din­tre citirea Scripturii și propovăduire, pe de o parte, și aducerea darurilor euharis- tice, pe de altă parte, nu trebuie să uităm niciodată că „oricât de elocventă ar fi pre­dica, relatarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârșirea Tainei Euharistice”8.

Dacă preoții nu se ridică la înălțimea năzuințelor noastre „să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoțească și să ne rugăm mult pentru ei”9 ca Domnul să le dea „cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos”, așa cum însuși arhiereul se roagă, binecuvântându-l pe cel care citește pericopa evanghelică, în cadrul Sfintei Liturghii.

Note:

 

2. Noul dicționar universal al limbii române, Ed. Litera Internațional, București, 2009, p. 1226.
3. Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, Ed. Bonifaciu, București, 2003, p. 96.
4. Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 204.
5. Karl Christian Felmy, op.cit.,p. 205.
6. Alexander Schmemann, Op.cit., pp.100-101.
7. Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Ed. Humanitas, București, 2004, Volumul II, p. 169.
8. Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Introducere la Sfântul Teofan Zăvorâtul, tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi ,Ed. Sofia, București, 1999, p. 9.
9. Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la duminicile de peste an, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 408.