Primele menÅ£iuni despre diaconatul feminin se găsesc în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Åži v-o încredinÅ£ez pe Febe, sora noastră, care este diaconiÅ£ă în Chenhrea (port important al oraÅŸului Corint din Asia Mică), ca s-o primiÅ£i în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinÅ£ilor, ÅŸi să-i fiÅ£i de ajutor la orice ar avea nevoie. căci ÅŸi ea a ajutat pe mulÅ£i ÅŸi pe mine însumi”. Din context, dar ÅŸi prin analogie cu misiunea celor ÅŸapte dia­coni aleÅŸi de Apostoli (FA 6, 1-6), deducem că principala misiune a diaconiÅ£elor în peri­oada apostolică era ajutorarea creÅŸtinilor ÅŸi săracilor, slujirea la agape ÅŸi purtarea de grijă faÅ£ă de cei care se aflau în misiunea de pro- povăduire a Evangheliei¹.

Din secolul al doilea, ne-a rămas o scri­soare a guvernatorului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, către împăratul Traian (scrisă între 111 ÅŸi 113), unde sunt menÅ£ionate două diaconiÅ£e care fuseseră anchetate pentru credinÅ£a lor în Hristos², iar din secolul al III-lea s-au descoperit o serie de inscripÅ£ii în care sunt menÅ£ionate numele unor diaconiÅ£e: într-o inscripÅ£ie de pe un mor­mânt din Filippi sunt menÅ£ionate diaconiÅ£a Poseidonia ÅŸi monahia Pancharia. O alta din Edessa vorbeÅŸte despre Teodosia, femeie di­acon, ÅŸi despre Aspilia ÅŸi Agathocleia, fe­cioare; iar o inscripÅ£ie din Stombi aminteÅŸte de diaconiÅ£a Matrona, care a făcut o donaÅ£ie pentru realizarea mozaicului din biserică³.

Una dintre cele mai importante mărturii despre diaconiÅ£e se găseÅŸte însă în ConstituÅ£iile Apostolice (sec. IV), cartea a III-a, cap. al XVI-lea, unde episcopul este îndemnat ast­fel: „Promovează-Å£i diaconi bineplăcuÅ£i lui Dumnezeu ÅŸi lucrători ai dreptăÅ£ii pe colabo­ratorii vieÅ£ii tale, pe care să-i pui la încercare din tot poporul ÅŸi ÅŸtii că sunt vrednici ÅŸi zeloÅŸi la nevoile slujirii. Promovează-Å£i ÅŸi o diaconiÅ£ă credincioasă ÅŸi sfântă pentru slujirile femei­lor. Căci se poate ca în unele case să nu poÅ£i trimite la femei un diacon bărbat din pricina necredincioÅŸilor; vei trimite deci o femeie di­acon din pricina gândurilor celor răi. Căci pentru multe avem nevoie de un diacon fe­meie, întâi de toate la luminare/botezul fe­meilor, când diaconul le va unge doar frun­tea cu untdelem sfânt, după care să le ungă diaconiÅ£a, căci nu e necesar ca femeile să fie observate de bărbaÅ£i”⁴. De aici vedem limpe­de că diaconiÅ£ele aveau rolul de a ajuta mem­brii clerului superior (episcopi, preoÅ£i ÅŸi dia­coni) la botezarea femeilor (ÅŸi la catehizarea lor, după alte surse) pentru ca aceÅŸtia să nu fie ispitiÅ£i, precum ÅŸi la ducerea Sfintei Euharistii femeilor bolnave sau celor însărci­nate, care nu puteau ajunge la biserică (cf. Testamentum Domini, sec. V).

InformaÅ£ii preÅ£ioase despre diaconiÅ£e gă­sim ÅŸi în corespondenÅ£a Sfântului Ioan Gură de Aur, care a avut o strânsă prietenie cu diaconiÅ£a Olimpiada (prăznuită de Biserică la 25 iulie), femeie cu viaÅ£ă sfântă, care ÅŸi-a pus toată averea ÅŸi viaÅ£a însăÅŸi în slujba mi­siunii filantropice a Bisericii. După ce a de­venit Arhiepiscop al Constantinopolului (398), el însuÅŸi a hirotonit mai multe diaconiÅ£e pentru a o sprijini pe Olimpiada în misiunea filantropică a mănăstirii pe care o  construise ÅŸi a întregii eparhii. Una dintre ele avea să-l urmeze chiar ÅŸi în surghiun.⁵

În afara acestor puÅ£ine menÅ£iuni, trebuie să spunem că lucrul care merită toată atenÅ£ia pen­tru subiectul dat este faptul că diaconatul femi­nin, chiar dacă nu s-a bucurat de aceleaÅŸi drep­turi ÅŸi funcÅ£ii liturgice ca diaconatul bărbătesc, era considerat totuÅŸi treaptă a clerului superior, iar în sprijinul acestei teze există două argumen­te principale:

1. în Novela a III-a a împăratul Iustinian, diaconiÅ£ele ce slujeau la Sfânta Sofia (care erau în jur de 50) sunt numărate în rândul clerului superior ÅŸi se specifică faptul că nu pot fi hirotonite cele care au mai puÅ£in de 50 de ani⁶, cele care au dus o viaÅ£ă imorală ÅŸi cele asupra cărora există suspiciuni;

2. cel mai vechi Evhologhion bizan­tin – Barberini 336 (a doua jumătate a sec. al VIII-lea), ca ÅŸi alte izvoare, cuprin­de o rânduială de hirotonie a diaconiÅ£ei. Aceasta se săvârÅŸea în timpul liturghiei, după anafora, înainte ca diaconul să spu­nă Pe toÅ£i sfinÅ£ii... ÅŸi consta în punerea mâinilor episcopului peste capul celei aduse spre hirotonie ÅŸi citirea a două ru­găciuni de consacrare (ÅŸi o ectenie cu 6 cereri). După aceea i se punea pe gât, sub maforion (văl), orarul diaconesc cu cele două capete în faÅ£ă⁷.

Despre condiÅ£iile pe care trebuia să le îndeplinească cea care era înaintată spre hirotonia întru diacon ÅŸi despre funcÅ£iile pe care le mai îndeplinea diaconiÅ£a în viaÅ£a Bisericii, într-un arti­col viitor.

Note: