Întâlnirea dintre teologie și știință apare firesc astăzi în preocupările oricui se nevoiește a desluși, pentru propria nevoie de mântuire, cum Îl poate trăi pe Hristos într-o lume care, începând cu modernitatea, se arată formatoare și formatatoare prin prisma cunoașterii de tip tehno-științific. Pentru creștin viața în Hristos nu este o simplă aventură morală, ori o eventuală achiziționare de cunoștințe despre Dumnezeu, ci act de viață și adevărată devenire existențială pe urmele și în împărtășire din viața „Celui ce este”. Din nevoia de a identifica ce și cum și cu ce eficiență duhovnicească participă la viața noastră în Hristos apare limpede exigența de a învăța cum să ne raportăm, prin prisma teologiei, la aspectele care țin de universul cultural în interiorul căruia trăim. Miza demersului este încercarea nu numai de a nu-L rata pe Hristos prin investirea noastră greșită în lucruri perisabile, ci a reuși chiar să profităm teologic de bogățiile culturilor lumii în propria noastră devenire. Devenirea teologică nu este însă produsul intelectului uman. Ea implică un efort al ființei întregi și provoacă în om o ardentă căutare de înțelegere. Mărturisește în acest sens arhimandritul Sofronie, raportându-se la învățătura sfântului Siluan:

„Contactele cu starețul mi-au întărit convingerea că înaintea unui creștin credincios, înaintea unui sfânt ascet se deschid limitele posibilității omenești. Înaintea lui se ridică de o urgență excepțională toate problemele existenței umane: problema vieții și a morții, problemele libertății și ale creației, sensul vieții și al suferinței; problemele relației dintre credință și cunoaștere, dintre lege și har, dintre veșnicie și timp, [...] Dumnezeu și relațiile Sale cu lumea și cu omul […].”¹

Aceste probleme implică o plonjare într-un „laborator” al vieții experimentale lăuntrice prin care sufletul tatonează întru înțelegere taina creației, a lumii, a omului, a lui Dumnezeu Însuși, din care dorește să se împărtășească. Una este însă cercetarea științifică, prin care mintea condusă logic obligă natura să se dezvăluie înțelegerii conform unei anume paradigme – viziuni proiectate asupra lumii, și altul este efortul duhovnicesc de încordare în a prinde în viața ta ceea ce Dumnezeu Însuși dorește să pună și care depășește pe om ca putere de înțelegere:

„Experiența marilor asceți ne arată că toate aceste probleme, toate marile teze dogmatice se înfățișau înaintea lor, dar în condiții deosebite, esențial diferite de cele în care se exercită activitatea științifică. Mintea omenească e condusă de Duhul lui Hristos spre cunoașterea lui Dumnezeu, spre o cunoaștere existențială, astfel încât însuși cuvântul cunoaștere nu desemnează aici o asimilare intelectuală abstractă, o înțelegere rațională, ci intrarea în sfera existenței divine, o împărtășire de Ființă.”²

Călăuza omului este deci harul lui Hristos prin teologhisirea lăuntrică dată în om de Duhul Sfânt. Prin el realitatea se dezvăluie altfel decât ar îngădui competențele (strict) omenești. De aceea sfântul Siluan, tâlcuiește arhimandritul Sofronie, afirmă distincția fundamentală între gestul cunoașterii științifice și al celei teologice :

„Când spunem că în fața ascetului creștin se deschid toate orizonturile posibilităților omenești, când vorbim despre plinătatea experienței creștine, adică despre o experiență umană universală, n-avem în vedere experiența diverselor profesiuni, domeniul cunoștințelor științifice sau al diverselor condiții și situații familiare, sociale sau al diferitelor vârste, și așa mai departe. Nu. Vorbim despre posibilitatea omului de a face experiența adâncului căderii, a căinței și a învierii în Hristos. Experiența profesiunilor, a cunoașterii științifice, a condițiilor sociale ține de planul existenței temporale, empirice; experiența mântuirii și a învierii în Hristos e experiența veșniciei. În prima experiență suntem în prezența unei fragmentări extreme și a unei diversități indefinite; în cea de-a doua se manifestă asemănarea omului cu Dumnezeu și unitatea ființială a neamului omenesc.”³

(va continua)

Pr. Răzvan Ionescu, Paris

 _______________________

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 238; 2. Ibidem, p. 238; 3. Ibidem, p. 238.