Asocierea acestor două cuvinte, copil ÅŸi Dumnezeu, pare absurdă în ochii raÅ£iunii omeneÅŸti. Cum poÅ£i fi în acelaÅŸi timp mic ÅŸi infinit, slab ÅŸi atotputernic, neÅŸtiutor ÅŸi atotÅŸtiutor, vremelnic ÅŸi veÅŸnic, pieritor ÅŸi nemuritor? Nu, aÅŸa ceva nu e cu putinÅ£ă, răspunde mintea omenească, ÅŸi împreună cu ea agnosticii ÅŸi ateii, pe care îi reprezintă Freud atunci când declară în mod peremptoriu că „nu există nicio autoritate deasupra raÅ£iunii” („Viitorul unei iluzii”). 

Prin întruparea sa într‑un prunc, Hristos contrazice această afirmaÅ£ie. El este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, iar acest Cuvânt se adresează înainte de toate inimii noastre, indiferent de gradul nostru de cultură ÅŸi de inteligenÅ£ă: „FericiÅ£i cei săraci cu duhul, că a lor este împărăÅ£ia cerurilor!” (Mt. 5, 3); „FericiÅ£i cei curaÅ£i cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 9). 

Dat fiind că „înÅ£elepciunea acestei lumi este nebunie în faÅ£a lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9), numai cel sărac în duh omenesc va putea primi Duhul lui Dumnezeu, ÅŸi numai o inimă neprihănită ÅŸi neînrobită patimilor lumeÅŸti poate primi iubirea lui Dumnezeu. Nimeni nu întruneÅŸte mai bine decât copiii aceste două condiÅ£ii absolut necesare pentru a‑L cunoaÅŸte pe Dumnezeu ÅŸi a intra în împărăÅ£ia Lui. De aceea, atunci când ucenicii lui Hristos au voit să ÅŸtie cine este cel mai mare în ÎmpărăÅ£ia cerurilor, „Iisus a chemat la el un copilaÅŸ, l‑a pus în mijlocul lor ÅŸi le‑a zis : «Adevăr grăiesc vouă: dacă nu vă veÅ£i întoarce la Dumnezeu ÅŸi nu vă veÅ£i face ca niÅŸte copilaÅŸi, cu niciun chip nu veÅ£i intra în ÎmpărăÅ£ia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaÅŸ, va fi cel mai mare în ÎmpărăÅ£ia cerurilor. Åži oricine va primi un copilaÅŸ ca acesta în numele meu, mă primeÅŸte pe mine»” (Mt. 18, 2‑5). 

Dacă Dumnezeu s‑a pogorât printre noi sub înfăÅ£iÅŸarea unui copil, este pentru că noi înÅŸine suntem niÅŸte copii, copiii lui Dumnezeu Care ne‑a făcut după chipul ÅŸi asemănarea Sa. Acest copil Dumnezeu este fiinÅ£a noastră reală ÅŸi veÅŸnic vie. Căci în faÅ£a lui Dumnezeu suntem ÅŸi vom fi întotdeauna niÅŸte copii neÅŸtiutori, dat fiind că „Dumnezeu este infinit mai mare decât putem cuprinde cu mintea, iar deplinătatea Lui depăÅŸeÅŸte tot ceea ce putem concepe” (Mitropolitul Antonie Bloom – „Despre Dumnezeu”). 

DorinÅ£a omului de a deveni egalul Tatălui ceresc, dobândind atotÅŸtiinÅ£a Lui, a fost tocmai pricina căderii lui Adam ÅŸi a întregului neam omenesc împreună cu el. 

NaÅŸterea copilului Dumnezeu înlăuntrul fiinÅ£ei noastre muritoare este adevărata noastră naÅŸtere, fără de care copilul de carne nu ar fi decât un mic animal cu chip omenesc, sortit să crească, să se reproducă, să îmbătrânească ÅŸi să moară ca oricare alt animal. Căci „acolo unde nu există Dumnezeu, nu există nici omul” (P. Evdokimov – „Vârstele vieÅ£ii duhovniceÅŸti”). 

Dar spre deosebire de naÅŸterea noastră biologică, naÅŸterea copilului Dumnezeu înlăuntrul omului nu se poate face fără consimÅ£ământul nostru ÅŸi fără participarea personală a fiecăruia dintre noi. Astfel, omul dovedeÅŸte ÅŸi realizează în mod concret asemănarea lui cu Dumnezeu prin faptul că participă la propria sa zămislire: „Omul devine imaginea lui Dumnezeu prin aceea că omul colaborează la naÅŸterea omului” (Sf. Clement din Alexandria). 

„Dat fiind că în creÅŸtin sunt două naÅŸteri, cea veche ÅŸi cea nouă, în acelaÅŸi creÅŸtin sunt ÅŸi doi oameni, cel vechi ÅŸi cel nou. (…) Omul vechi se mai numeÅŸte ÅŸi dinafară, iar cel nou, lăuntric, precum spune Apostolul: «de s‑ar ÅŸi strica omul nostru cel dinafară, însă cel dinlăuntru se înnoieÅŸte din zi în zi» (2 Cor. 4, 16)” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creÅŸtinului faÅ£ă de sine însuÅŸi”). 

Tot aÅŸa cum NaÅŸterea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, exterior existenÅ£ei noastre, ci trebuie să se reînnoiască în fiecare creÅŸtin prin naÅŸterea copilului Dumnezeu în omul trupesc, în acelaÅŸi fel, venirea în lume a pruncului Iisus sfinÅ£eÅŸte istoria omenească ÅŸi îi conferă o dimensiune dumnezeiască ÅŸi veÅŸnică: „AfirmaÅ£ia lui Iisus «Mai înainte de a fi fost Avraam, sunt Eu» (In. 8, 58) este un cuvânt de o importanÅ£ă capitală, o revelaÅ£ie zguduitoare care sparge istoria în două bucăÅ£i. Iisus produce o sciziune, o bruscă transformare a timpului în interiorul temporalităÅ£ii extrem de precisă, genealogică, a iudaismului. (…) Această ruptură temporală este un act metafizic ÅŸi politic uimitor: dincolo de existenÅ£a morÅ£ii ÅŸi a timpului omenesc, care constituie însuÅŸi modul de reproducere a speciei omeneÅŸti, Iisus vesteÅŸte o altă concepÅ£ie a timpului: el se declară pogorât dintr‑un tată viu, care este Dumnezeu, al cărui cuvânt îl împlineÅŸte ÅŸi îl întrupează. (…) Cel care ascultă cuvântul lui Iisus nu va cunoaÅŸte niciodată moartea. Iisus readuce timpul cuvântului, care se conjugă la prezent. La început «ESTE» cuvântul. Ni se face astfel cunoscută prezenÅ£a puterii cuvântului” (Philippe Sollers – „Mesajul lui Iisus”). 

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu, care a făcut tot ce există – „Toate prin El s‑au făcut ÅŸi fără El nimic nu s‑a făcut” (In. 1, 3) –, s‑a întrupat într‑un copil ÅŸi s‑a făcut om este pentru a ne spune în limbajul oamenilor – singurul pe care îl putem înÅ£elege – ceea ce cuvintele ÅŸi mintea omenească nu pot cuprinde. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu este o doctrină, nici o ÅŸtiinÅ£ă, nici o filozofie, nici chiar o religie, ci nimic altceva decât viaÅ£a însăÅŸi: „În El era viaÅ£a, ÅŸi viaÅ£a era lumina oamenilor” (In. 1, 4).

Pruncul Iisus este lumina ce străluceÅŸte în întunericul istoriei omeneÅŸti, care fără naÅŸterea copilului Dumnezeu nu ar fi decât o succesiune haotică ÅŸi absurdă de evenimente tragice, conflicte sângeroase ÅŸi nenorociri de tot felul, căci omul fără Dumnezeu nu poate aduce decât nenorocirea omului ÅŸi se condamnă el însuÅŸi la moarte: „Dumnezeu nu este un principiu exterior omului de care acesta ar fi dependent, ci principiul lui ontologic ÅŸi scopul final al existenÅ£ei lui. (…) Atunci când se leapădă de Dumnezeu, omul se leapădă de el însuÅŸi, se nimiceÅŸte pe sine însuÅŸi” (Panayotis Nellas – „Îndumnezeirea vieÅ£ii”).

Cugetul ÅŸi capacităÅ£ile noastre omeneÅŸti nu ne‑au fost date pentru a trăi mai bine pe acest pământ ÅŸi pentru a agonisi comori lumeÅŸti, nici pentru a studia modul de reproducere a broaÅŸtelor, compoziÅ£ia atomului sau formarea galaxiilor, nici pentru nimic altceva decât pentru a‑L cunoaÅŸte pe Dumnezeu ÅŸi pe copilul Dumnezeu care s‑a pogorât printre noi ÅŸi „a devenit călăuza neamului omenesc către nemurire”: „De la bun început, făptura omenească a fost făcută în vederea omului cel nou, în acest scop au fost alcătuite inteligenÅ£a ÅŸi năzuinÅ£ele omeneÅŸti. Cugetarea ne‑a fost dată pentru a‑L cunoaÅŸte pe Hristos; dorinÅ£a, pentru a alerga către El; ÅŸi memoria, pentru a‑l păstra înlăuntrul nostru (N. Cabasilas – „Despre viaÅ£a întru Hristos”).

AÅŸa încât naÅŸterea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, limitat în timp ÅŸi spaÅ£iu ÅŸi exterior existenÅ£ei noastre, ci o realitate vie înlăuntrul fiecăruia dintre noi, „naÅŸterea veÅŸnică” (Meister Eckhart) a copilului Dumnezeu, care este singurul scop real al existenÅ£ei omeneÅŸti. 

Oamenii de ÅŸtiinÅ£ă se străduiesc să pătrundă misterul apariÅ£iei vieÅ£ii, pe care nu‑l vor putea elucida niciodată, căci ÅŸtiinÅ£a lor nu poate cunoaÅŸte decât lucrurile exterioare. Cum am putea înÅ£elege ce este viaÅ£a disecând un cadavru? CreÅŸtinii nu au nevoie să observe la microscop bacterii ÅŸi protozoare pentru a cunoaÅŸte originea vieÅ£ii. Începutul vieÅ£ii este, a fost ÅŸi va fi întotdeauna naÅŸterea veÅŸnică a copilului Iisus în lume ÅŸi în fiecare dintre noi: „Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a”. „ După cum Tatăl, care este viu, m‑a trimis pe Mine, ÅŸi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aÅŸa cel ce mă mănâncă va fi prin mine viu. Aceasta este pâinea pogorâtă din cer. (…) Cine mănâncă această pâine va fi de‑a pururi viu” (In. 14, 16; 6, 57‑58).

Viorel Ștefăneanu, Paris