Fiecare din noi a resimÅ£it ÅŸi resimte în unele momente acel sentiment nedesluÅŸit de tristeÅ£e fără o cauză anume, pe care‑l evocă Verlaine într‑un catren devenit celebru: 

„C’est bien la pire peine
De ne savoir pourquoi
Sans amour et sans haine
Mon cœur a tant de peine!”1

AÅŸa cum durerile fizice ne semnalează o boală a trupului, această durere de natură morală ÅŸi spirituală ne semnalează o boală a sufletului. Dacă nu cunoaÅŸtem cauza acestei boli, nu putem să‑i cunoaÅŸtem nici leacul, astfel încât ea devine incurabilă ÅŸi se agravează cu timpul, progresând ca o infecÅ£ie ce poate nimici sau vlăgui puterile vii ale sufletului. Trebuie deci să determinăm, precum un medic, cauza acestei suferinÅ£e sufleteÅŸti, intermitentă sau permanentă, care ne semnalează întotdeauna o lipsă, o neîmplinire, o sete nesatisfăcută a fiinÅ£ei lăuntrice. 

Această însetare poate veni din trei surse diferite, dat fiind că „fiecare din părÅ£ile fiinÅ£ei omeneÅŸti – duhul, sufletul ÅŸi trupul – îÅŸi are necesităÅ£ile ei. SimÅ£ul necesităÅ£ii este setea. AÅŸadar, avem trei feluri de însetări: setea trupească – senzuală, carnală –, setea sufletească ÅŸi setea duhovnicească. Prima, cea carnală, caută plăceri pământeÅŸti ÅŸi senzuale, a doua, cea sufletească, caută bunătăÅ£ile vieÅ£ii sau ale lumii; a treia, cea a duhului, caută bunătăÅ£i duhovniceÅŸti, cereÅŸti sau pe Dumnezeu ÅŸi lucruri dumnezeieÅŸti” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „ViaÅ£a lăuntrică”). 

Aceste trei feluri de însetări corespund unor cerinÅ£e normale, înscrise în natura fiinÅ£ei omeneÅŸti, dar ele nu sunt de aceeaÅŸi importanÅ£ă: dimensiunea dumnezeiască a omului – Duhul care vine de la Dumnezeu ÅŸi năzuieÅŸte să se reîntoarcă la Dumnezeu – trebuie să ocupe o poziÅ£ie dominantă faÅ£ă de celelalte două părÅ£i, psihică ÅŸi trupească, ce aparÅ£in fiinÅ£ei noastre pământeÅŸti. Atunci când această ordine ierarhică este încălcată sau inversată, atunci când trupul pune stăpânire pe suflet, iar sufletul pune propria lui voie deasupra voinÅ£ei lui Dumnezeu, omul cade în păcat, iar voinÅ£a lui, potrivnică lui Dumnezeu, devine voinÅ£ă diavolească: „FiinÅ£a omenească are întotdeauna prezente în ea trei voinÅ£e: divină; omenească; diavolească. Din aceste trei voinÅ£e, voinÅ£a omenească este cea care alege, fie să lucreze în armonie cu voinÅ£a divină – altfel spus, sinergia –, fie să se lase atrasă de voinÅ£a diavolească” (E. Kovalevski – „NăzuinÅ£a Duhului”). 

Acea tristeÅ£e a sufletului fără cauză precisă care ne însoÅ£eÅŸte ca o umbră de‑a lungul întregii existenÅ£e, acea însetare lăuntrică pe care nimic din această lume nu o poate potoli ne înÅŸtiinÅ£ează că voinÅ£a noastră s‑a îndepărtat de cea a lui Dumnezeu ÅŸi că ea se află sub înrâurirea sau stăpânirea unei voinÅ£e inferioare sau diavoleÅŸti, venind de la omul de carne sau de la vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, această tristeÅ£e nedesluÅŸită care ne umbreÅŸte sufletul, fără pricini lumeÅŸti ÅŸi fără leac omenesc, provine dintr‑o ordine ierarhică dereglată a celor trei feluri de însetări: cea a Duhului, care‑l caută pe Dumnezeu, cea a sufletului omenesc, care caută bunătăÅ£ile lumeÅŸti, ÅŸi cea a trupului care caută plăcerile cărnii: „«Mi‑e sete!»… Toată viaÅ£a sa, omul se luptă să înăbuÅŸe cumva acest strigăt, dar nu reuÅŸeÅŸte. De ce? În primul rând pentru că nu face ordine cum trebuie în aceste însetări. PriviÅ£i cum se întâmplă: necesităÅ£ile sensibile stau pe primul plan, în jurul lor sunt cele mai multe griji; apoi urmează cele sufleteÅŸti, împlinite deja într‑o mai mică măsură; iar cele ale duhului sunt considerate ultimele, de ele ne îngrijim puÅ£in sau chiar deloc, astfel încât omul se găseÅŸte, acum, într‑o poziÅ£ie răsturnată: are deasupra ceea ce ar trebui să fie dedesubt. Iar încercarea de a‑l sătura pe omul aflat în această poziÅ£ie este acelaÅŸi lucru cu strădania umplerii cu apă a unui vas aÅŸezat cu fundul în sus” (Sf. Teofan Zăvorâtul – op. cit.). 

Prin urmare, însetarea sufletului ÅŸi amărăciunea pricinuită de această sete nepotolită pot avea două cauze diferite: de natură duhovnicească ÅŸi divină, atunci când sufletul resimte absenÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi năzuieÅŸte să se întoarcă la El, sau de natură lumească ÅŸi omenească, atunci când sufletul caută plăcerile ÅŸi bunătăÅ£ile acestei lumi. Cea dintâi provine din regretul de a fi încălcat voinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi ne aduce pe calea mântuirii, cea de‑a doua, dimpotrivă, ne leagă de lucrurile pieritoare ale acestei lumi ÅŸi nu ne poate duce decât la moarte: „În adevăr, întristarea după voia lui Dumnezeu aduce o pocăinÅ£ă care duce la mântuire (...); pe când întristarea ce vine de la lume aduce moartea” ( 2 Cor. 7, 10). 

Dar oricare ar fi cauza, ÅŸtiută sau nu, a mâhnirii noastre, trebuie să credem cu tărie „că nicio suferinÅ£ă sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu. DeÅŸi suntem întotdeauna înclinaÅ£i a pune nenorocirile noastre pe seama relei‑voinÅ£e ÅŸi prostiei altor oameni, ele sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântuirii noastre. Deci îndrăzneÅŸte ÅŸi roagă‑te Domnului nostru, care lucrează necontenit pentru mântuirea noastră, folosind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât ÅŸi ceea ce numim întristare” (StareÅ£ul Macarie de la Optina – „Scrisori către fiii duhovniceÅŸti”). 

Fără Dumnezeu, amărăciunea sufletului este iad, iar cu Dumnezeu, o cale de mântuire. Întristarea omului care ÅŸi‑a întors faÅ£a de la Dumnezeu este fără leac ÅŸi îl va duce, mai devreme sau mai târziu, la deznădejde. În acest caz „deprimarea este ateism”, iar „ateismul este o moarte vie” (Sf. Nicolae Velimirovici – „Lupta pentru credinÅ£ă”). Căci sufletul care a rupt legătura cu Dumnezeu a rupt legătura cu viaÅ£a însăÅŸi – „fără Dumnezeu viaÅ£a nu există” (StareÅ£ul Tadei) ÅŸi nu va putea afla niciunde un alt izvor de viaÅ£ă. Astfel încât acel suflet va fi în permanenÅ£ă însetat ÅŸi flămând, lipsit fiind de „pâinea lui Dumnezeu, aceea ce se pogoară din cer ÅŸi dă lumii viaÅ£ă. (…) Eu sunt Pâinea vieÅ£ii. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată; ÅŸi cine crede în mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 33‑35). 

Dat fiind că viaÅ£a noastră pământească nu este adevărata viaÅ£ă, nici lumea adevărata noastră locuinÅ£ă – „aici este calea ÅŸi călătoria, acolo, patria ÅŸi casa noastră” (Sf. Tihon din Zadonsk) –, întristarea ÅŸi suferinÅ£a ne însoÅ£esc de‑a lungul întregii noastre existenÅ£e. Dar oricare ar fi cauza mâhnirilor ÅŸi durerilor noastre, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu „ÅŸtie să transforme răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa) ÅŸi că „cea mai folositoare lucrare este de a se încredinÅ£a întru totul voinÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi de a suporta încercările vieÅ£ii cu nădejde” (Sf. Siluan): „VeÅ£i avea amărăciune în lume, dar îndrăzniÅ£i, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Viorel Ștefăneanu (Paris)