Fiecare din noi a resimţit şi resimte în unele momente acel sentiment nedesluşit de tristeţe fără o cauză anume, pe care‑l evocă Verlaine într‑un catren devenit celebru: 

„C’est bien la pire peine
De ne savoir pourquoi
Sans amour et sans haine
Mon cœur a tant de peine!”1

Aşa cum durerile fizice ne semnalează o boală a trupului, această durere de natură morală şi spirituală ne semnalează o boală a sufletului. Dacă nu cunoaştem cauza acestei boli, nu putem să‑i cunoaştem nici leacul, astfel încât ea devine incurabilă şi se agravează cu timpul, progresând ca o infecţie ce poate nimici sau vlăgui puterile vii ale sufletului. Trebuie deci să determinăm, precum un medic, cauza acestei suferinţe sufleteşti, intermitentă sau permanentă, care ne semnalează întotdeauna o lipsă, o neîmplinire, o sete nesatisfăcută a fiinţei lăuntrice. 

Această însetare poate veni din trei surse diferite, dat fiind că „fiecare din părţile fiinţei omeneşti – duhul, sufletul şi trupul – îşi are necesităţile ei. Simţul necesităţii este setea. Aşadar, avem trei feluri de însetări: setea trupească – senzuală, carnală –, setea sufletească şi setea duhovnicească. Prima, cea carnală, caută plăceri pământeşti şi senzuale, a doua, cea sufletească, caută bunătăţile vieţii sau ale lumii; a treia, cea a duhului, caută bunătăţi duhovniceşti, cereşti sau pe Dumnezeu şi lucruri dumnezeieşti” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Viaţa lăuntrică”). 

Aceste trei feluri de însetări corespund unor cerinţe normale, înscrise în natura fiinţei omeneşti, dar ele nu sunt de aceeaşi importanţă: dimensiunea dumnezeiască a omului – Duhul care vine de la Dumnezeu şi năzuieşte să se reîntoarcă la Dumnezeu – trebuie să ocupe o poziţie dominantă faţă de celelalte două părţi, psihică şi trupească, ce aparţin fiinţei noastre pământeşti. Atunci când această ordine ierarhică este încălcată sau inversată, atunci când trupul pune stăpânire pe suflet, iar sufletul pune propria lui voie deasupra voinţei lui Dumnezeu, omul cade în păcat, iar voinţa lui, potrivnică lui Dumnezeu, devine voinţă diavolească: „Fiinţa omenească are întotdeauna prezente în ea trei voinţe: divină; omenească; diavolească. Din aceste trei voinţe, voinţa omenească este cea care alege, fie să lucreze în armonie cu voinţa divină – altfel spus, sinergia –, fie să se lase atrasă de voinţa diavolească” (E. Kovalevski – „Năzuinţa Duhului”). 

Acea tristeţe a sufletului fără cauză precisă care ne însoţeşte ca o umbră de‑a lungul întregii existenţe, acea însetare lăuntrică pe care nimic din această lume nu o poate potoli ne înştiinţează că voinţa noastră s‑a îndepărtat de cea a lui Dumnezeu şi că ea se află sub înrâurirea sau stăpânirea unei voinţe inferioare sau diavoleşti, venind de la omul de carne sau de la vrăjmaşul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, această tristeţe nedesluşită care ne umbreşte sufletul, fără pricini lumeşti şi fără leac omenesc, provine dintr‑o ordine ierarhică dereglată a celor trei feluri de însetări: cea a Duhului, care‑l caută pe Dumnezeu, cea a sufletului omenesc, care caută bunătăţile lumeşti, şi cea a trupului care caută plăcerile cărnii: „«Mi‑e sete!»… Toată viaţa sa, omul se luptă să înăbuşe cumva acest strigăt, dar nu reuşeşte. De ce? În primul rând pentru că nu face ordine cum trebuie în aceste însetări. Priviţi cum se întâmplă: necesităţile sensibile stau pe primul plan, în jurul lor sunt cele mai multe griji; apoi urmează cele sufleteşti, împlinite deja într‑o mai mică măsură; iar cele ale duhului sunt considerate ultimele, de ele ne îngrijim puţin sau chiar deloc, astfel încât omul se găseşte, acum, într‑o poziţie răsturnată: are deasupra ceea ce ar trebui să fie dedesubt. Iar încercarea de a‑l sătura pe omul aflat în această poziţie este acelaşi lucru cu strădania umplerii cu apă a unui vas aşezat cu fundul în sus” (Sf. Teofan Zăvorâtul – op. cit.). 

Prin urmare, însetarea sufletului şi amărăciunea pricinuită de această sete nepotolită pot avea două cauze diferite: de natură duhovnicească şi divină, atunci când sufletul resimte absenţa lui Dumnezeu şi năzuieşte să se întoarcă la El, sau de natură lumească şi omenească, atunci când sufletul caută plăcerile şi bunătăţile acestei lumi. Cea dintâi provine din regretul de a fi încălcat voinţa lui Dumnezeu şi ne aduce pe calea mântuirii, cea de‑a doua, dimpotrivă, ne leagă de lucrurile pieritoare ale acestei lumi şi nu ne poate duce decât la moarte: „În adevăr, întristarea după voia lui Dumnezeu aduce o pocăinţă care duce la mântuire (...); pe când întristarea ce vine de la lume aduce moartea” ( 2 Cor. 7, 10). 

Dar oricare ar fi cauza, ştiută sau nu, a mâhnirii noastre, trebuie să credem cu tărie „că nicio suferinţă sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu. Deşi suntem întotdeauna înclinaţi a pune nenorocirile noastre pe seama relei‑voinţe şi prostiei altor oameni, ele sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântuirii noastre. Deci îndrăzneşte şi roagă‑te Domnului nostru, care lucrează necontenit pentru mântuirea noastră, folosind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât şi ceea ce numim întristare” (Stareţul Macarie de la Optina – „Scrisori către fiii duhovniceşti”). 

Fără Dumnezeu, amărăciunea sufletului este iad, iar cu Dumnezeu, o cale de mântuire. Întristarea omului care şi‑a întors faţa de la Dumnezeu este fără leac şi îl va duce, mai devreme sau mai târziu, la deznădejde. În acest caz „deprimarea este ateism”, iar „ateismul este o moarte vie” (Sf. Nicolae Velimirovici – „Lupta pentru credinţă”). Căci sufletul care a rupt legătura cu Dumnezeu a rupt legătura cu viaţa însăşi – „fără Dumnezeu viaţa nu există” (Stareţul Tadei) şi nu va putea afla niciunde un alt izvor de viaţă. Astfel încât acel suflet va fi în permanenţă însetat şi flămând, lipsit fiind de „pâinea lui Dumnezeu, aceea ce se pogoară din cer şi dă lumii viaţă. (…) Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 33‑35). 

Dat fiind că viaţa noastră pământească nu este adevărata viaţă, nici lumea adevărata noastră locuinţă – „aici este calea şi călătoria, acolo, patria şi casa noastră” (Sf. Tihon din Zadonsk) –, întristarea şi suferinţa ne însoţesc de‑a lungul întregii noastre existenţe. Dar oricare ar fi cauza mâhnirilor şi durerilor noastre, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu „ştie să transforme răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa) şi că „cea mai folositoare lucrare este de a se încredinţa întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de a suporta încercările vieţii cu nădejde” (Sf. Siluan): „Veţi avea amărăciune în lume, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Viorel Ștefăneanu (Paris)