Dacă anul calendaristic se sfârşeşte la 31 decembrie şi reîncepe la 1 ianuarie, Anul Bisericesc se sfârşeşte la 31 august şi reîncepe la 1 septembrie. Motivaţia este legată de faptul că, bisericeşte şi creştineşte, anul începe cu praznicul Naşterii Maicii Domnului, prin care se împlineşte lucrarea cea mântuitoare a venirii în trup a Domnului Hristos, şi se încheie cu praznicul Adormirii Maicii Domnului, prin care cea care L‑a născut pe Mântuitorul se mută la viaţa cea veşnică, fiind Maica Vieţii, făcându‑se nouă chip al unirii desăvârşite cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, chip al compătimirii cu noi, oamenii, până la a gusta şi moartea.

Începutul Anului Nou Bisericesc constituie pentru noi, creştinii, un moment de popas şi de cugetare la cele ce s‑au întâmplat şi pe care le‑am trăit în anul care a trecut şi, mai ales, un moment de cumpănă, în care putem reaşeza şi reorienta priorităţile vieţii noastre, pentru perioada care urmează.

Împărţirea timpului vieţii noastre în praznice mari sau mici, pomenirea în fiecare zi a unuia sau a mai multor sfinţi constituie tot atâtea prilejuri de a da un sens binecuvântat şi sfinţitor timpului pe care Dumnezeu ni‑l dăruieşte spre a‑l trăi şi spre a‑l folosi cu rost mântuitor. Am tras noi oare deplinul folos şi am dat noi oare importanţa şi locul cuvenit în viaţa noastră duminicilor şi praznicelor din anul care a trecut? Am cinstit noi cum se cuvine pe sfântul (sau sfânta) al cărui nume îl purtăm? Am petrecut oare cu folos vremea posturilor şi am dat, măcar atunci, mai multă importanţă celor lăuntrice şi duhovniceşti? Este bine să căutăm să răspundem fiecare cu sinceritate la aceste câteva întrebări, pentru a constata locul şi importanţa pe care o are relaţia noastră personală cu Dumnezeu şi locul pe care Acesta îl ocupă pe scara priorităţilor pe care le avem în viaţă.

Fiecare moment al vieţii noastre, fiecare zi care începe constituie, aşadar, un prilej de a ne îndrepta gândul către Dumnezeu, de a preface timpul pe care îl avem de trăit, dintr‑un timp al „morţii”, în timpul veşniciei, şi de a preschimba tot ceea ce lucrăm şi împlinim într‑o rugăciune, într‑o liturghie. Să luăm, aşadar, aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele viclene sunt” (Efeseni, 5, 15‑16). Adică cel viclean caută să ne momească în fiecare zi cu pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (cf. 1 Ioan, 2, 16), în aşa fel încât să ne întoarcă atenţia şi gândul dinspre Dumnezeu – izvorul şi sfinţitorul vieţii noastre – înspre oricine şi orice altceva, să ne îndrepte idealurile şi aspiraţiile înspre ţeluri străine de perspectiva veşniciei…

Din timpul pe care noi îl petrecem zi de zi, cronometrat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi ani, timp care pentru noi, muritorii, este ca o numărătoare inversă spre moarte, avem posibilitatea să facem un timp sfinţit sau un timp pierdut. Când îl împletim cu Dumnezeu în tot ce facem, gândim sau plănuim, atunci fiecare moment al vieţii noastre se preface, din timp al morţii, în timp binecuvântat şi sfinţit, timp care se întâlneşte cu veşnicia – „timpul” lui Dumnezeu. Tot ce gândim, plănuim sau lucrăm împreună cu Dumnezeu se preface, din gând, plan sau lucrare „omenească”, în împreună‑gândire, lucrare sau facere săvârşite cu Dumnezeu şi care primesc pecetea sfinţeniei şi a veşniciei care sunt proprii lui Dumnezeu. De aceea, de mici copii, am fost învăţaţi de către părinţi: „Totdeauna lucrul tău să‑l începi cu Dumnezeu”. Aşadar, de noi depinde dacă ne petrecem timpul sfinţindu‑l sau risipindu‑l…

În această importantă alegere trebuie să ştim că Dumnezeu ne stă în ajutor, împreună cu Maica Sa cea Preasfântă şi cu toţi sfinţii. De aceea, la slujbe, auzim de mai multe ori rostindu‑se de către preotul slujitor: Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slăvita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Este vorba, de fapt, de îndemnul de a ne încredinţa viaţa, de la un capăt la altul, cu fiecare zi ce ne este dată să o trăim şi cu toate aspiraţiile, căutările, problemele sau izbânzile ei, lui Dumnezeu Care pe toate le ştie şi le plineşte întru folos şi mântuire.

Dumnezeu, Care petrece în afara timpului, S‑a întrupat şi a intrat trupeşte sub incidenţa spaţiului şi a timpului, pentru a ne face părtaşi la ceea ce Îl caracterizează pe El, dumnezeieşte: veşnicia şi viaţa cea fără de sfârşit. De aceea, înainte de a începe Sfânta Liturghie, îl auzim pe diacon zicând celui dintâi dintre slujitori: Vremea (Îi) este a face Domnului (cf. Ps. 118, 126). El de fapt anunţă că începe vremea Domnului, adică Domnul este Cel care vine în mijlocul nostru pentru a ne face părtaşi la toate ale Lui, deci şi la vremea Lui. Adică Cel Veşnic vine în acum‑ul nostru pentru a ne introduce în pururea‑ul în care El petrece. De aceea auzim la începutul fiecărei slujbe: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna sau Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Aici avem privilegiul şi binecuvântarea ca, răspunzând Amin, acum‑ul nostru să se întâlnească cu şi să se împărtăşească din totdeauna‑ul şi din pururea‑ul care Îl caracterizează pe Dumnezeu. De aici începe prefacerea sau transfigurarea timpului măsurat de ceas în timp veşnic, în timp sfinţit. De aceea noi auzim în rugăciunea Bisericii îndemnul: Ziua (seara) toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, de la Domnul să cerem. Sau: Cealaltă vreme a vieţii noastre, în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, de la Domnul să cerem. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, timpul zilei şi, treptat, al întregii noastre vieţi capătă o altă orientare şi un alt rost. Aşa se face, de pildă, că, de‑a lungul veacurilor şi până astăzi, mulţi dintre creştini au ales să petreacă toată vremea vieţii lor cu şi pentru Dumnezeu. Unii dintre înaintaşii noştri – care s‑au chemat neadormiţii – au ajuns chiar să biruiască condiţionarea timpului şi curgerea sa de zi şi noapte, ieşind de sub stăpânirea lui şi petrecând neîntrerupt cu Dumnezeu, fără să doarmă, împlinind astfel, în mod absolut, îndemnul apostolului: Rugaţi‑vă neîncetat! (1 Tesaloniceni, 5, 17).

În această primă zi a Anului Bisericesc, alături de Sfântul Simeon Stâlpnicul, mare nevoitor din părţile Siriei († 459), se face pomenirea unui sfânt părinte al Bisericii originar din părţile Dobrogei de astăzi (odinioară Scythia Minor), care s‑a născut în jurul anului 470 şi a adormit întru Domnul în jurul anului 544, la Roma. Este vorba de Sfântul Dionisie Exiguul (de la exiguus – neînsemnat, smerit, mic, aşa cum se considera pe sine), călugăr în sudul Italiei la Vivarium (astăzi Squillace), unde s‑a format ca traducător şi scrib, ajungând apoi la episcopia de la Roma în jurul anilor 500, unde a constituit prima culegere de canoane, începând cu cele Apostolice şi terminând cu cele de la primele patru Sinoade Ecumenice (a toată lumea), devenind astfel părintele Dreptului Canonic în Apus. El s‑a mai făcut cunoscut pretutindeni şi pentru faptul că a calculat anii de la naşterea Domnului Hristos, devenind astfel întemeietorul erei creştine, fapt care face că şi noi, astăzi, calculăm anii după principiul stabilit iniţial de el.

Sfântul Dionisie ni se face pildă vrednică de urmat, astăzi, la început de An Bisericesc, prin felul în care şi‑a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii lui Hristos, punându‑şi în folosul obştii creştineşti toate darurile cu care Dumnezeu l‑a înzestrat.

De aceea, îl rugăm pe Sfântul Dionisie Exiguul să ne binecuvinteze la acest nou început şi să ne călăuzească pe calea cea plină de încercări a vieţii, pentru a petrece cealaltă vreme care ne‑a mai rămas, mult sau puţin, întru curăţirea sufletului, întru sfinţire şi întru mântuire.

Cu arhierească binecuvântare şi cu urări mântuitoare, la început de An Bisericesc,

† Episcopul SILUAN al Episcopiei ortodoxe Române a Italiei