Dacă stăm însă bine să ne gândim, tot ce pregătim pentru Crăciun ne privește mai degrabă pe noi decât pe Cel pe care Îl prăznuim sau pe cel de lângă noi, mai necăjit decât noi. Astfel, un praznic ca cel al Nașterii Domnului devine tot mai mult un „pretext” pentru cumpărături și cadouri, pentru mâncat și băut, și se referă tot mai puțin la „protagonistul” principal, Mântuitorul Hristos. Mai mult, societatea în care trăim tinde să-L excludă tot mai mult pe Hristos din centrul atenției, atunci când e vorba de Crăciun, și să ocupe întreaga atenție a „clienților” ei cu decorațiunile, cu cadourile și cu orice formă de sărbătorire „exterioară”, ignorându-L total sau aproape total pe Cel care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om (S-a înomenit), cum spunem în Crez. 

Este cazul, așadar, să luăm aminte la Cel care Se află în centrul prăznuirii noastre și la foloasele pe care venirea Sa în lume le aduce, ca să nu trăim, creștini fiind, ca și cum Hristos Domnul n-ar fi venit în lume; ca să nu trăim și să sărbătorim doar noi cu noi, doar noi pentru noi.

Datorită excluderii lui Dumnezeu din lumea de azi, cetățenii ei au ajuns să trăiască o viață chinuită şi chinuitoare pentru toți cei care trăiesc în ea, iar fericirea promisă de diferitele orânduiri sociale a devenit, tot mai mult, nefericire, ba chiar iad. Iar punctul culminant al acestei nefericiri constă în aceea că lumea în care trăim a ajuns să-i chinuie până și pe propriii ei copii, pe care îi zămislește tot mai mult din poftă trupească (din poftă bărbătească – cf. In. 1, 13) şi îi smulge înainte de vreme de la sânul maicilor lor, „aruncându-i”, din cea mai fragedă pruncie, în creșă și lăsându-i să fie „educați”, cum se întâmplă în ultima vreme, după principii contrare Evangheliei și bunei viețuiri creștinești.

Să luăm, așadar, aminte că Hristos S-a născut. Iar dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi (cf. 2 Cor. 5, 17). O dată cu venirea în trup a Fiului și a Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, firea omenească este recreată, reînnoită. Dar ea rămâne în această stare atâta timp cât fiecare dintre noi rămâne în Hristos. Sau, mai bine zis, în măsura în care Hristos rămâne întru noi, la locul ce I Se cuvine. Căci a rămâne în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Lui.

Nașterea Domnului devine, deci, un prilej de reînnoire, de reașezare a noastră în Hristos. Și aceasta se întâmplă în mod real în măsura în care Îi redăm lui Hristos „locul” ce I Se cuvine. Dar care este acel „loc”? Răspunsul ne vine chiar de la Domnul: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde, 23, 26). „Locul” cuvenit Domnului este inima mea, nu peștera cea întunecoasă! Dacă inima mea este deschisă către Domnul, atunci El nu mai este silit să Se nască în ieslea dobitoacelor, ci își face sălaș chiar la mine în inimă și, prin venirea Sa în ea, o preface în Cer. De aceea Domnul ne spune fiecăruia dintre noi: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.” (Apoc. 3, 20)

Să ne deschidem, dar, cu toții inima și să-l primim pe Domnul Cel ce Se naște, ca să nu poposească iarăși în ieslea cea rece și întunecoasă a dobitoacelor. Să ne gătim inima cum se cuvine Oaspetelui de seamă care vine în ea, cel puțin cu aceeași râvnă și grijă cu care ne pregătim casele pentru venirea sărbătorilor. Să ne curățim inima de tot gândul cel rău îndreptat spre aproapele nostru, de grăirea care îl jignește sau îl rănește pe cel de lângă noi, de tot îndemnul spre doriri străine de Dumnezeu și spre făptuiri necuvenite, pentru a-L primi pe Împăratul Cerurilor, care vine la noi ca prunc nevinovat.

Să nu uităm de singurul lucru ce trebuiește, de partea cea bună a Mariei (cf. Lc. 10, 42), și să nu ne lăsăm prinși mai mult decât trebuie în pregătirile Martei, care ne fac să uităm de Cel pentru care le pregătim. Astfel făcând, Cel pe care Îl prăznuim nu este uitat și ignorat din cauza pregătirilor, ci primește locul și atenția cuvenite și devine El Însuși Ospățul nostru de Crăciun, făcându-ne părtași la Viața Lui, la Trupul Lui și la Sângele Lui, la înnoirea pe care venirea Sa în trup o aduce firii omenești și întregii făpturi.