Dumnezeu este prezent în fiecare clipă pretutindeni în jur ÅŸi înlăuntrul nostru, dar cea mai mare parte a timpului suntem insensibili la prezenÅ£a Lui ÅŸi ni se pare că El tace, că ne‑a părăsit sau că „a murit”, după expresia lui Nietzsche, căci atunci când mintea ÅŸi inima noastră rămân lipite de această lume, noi nu putem cunoaÅŸte decât lucrurile acestei lumi. Avem atunci impresia că „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi” ÅŸi că „îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – „GreaÅ£a”). Cu toate acestea, Dumnezeu se manifestă chiar ÅŸi prin absenÅ£a Lui în inima celui care s‑a lepădat de El, căci toate dorinÅ£ele ÅŸi năzuinÅ£ele omeneÅŸti îÅŸi trag obârÅŸia dintr‑o singură dorinÅ£ă, comună tuturor oamenilor, dorinÅ£a de a‑L regăsi pe Dumnezeu: „Omul este o făptură căreia îi este foame. Dar el este flămând de Dumnezeu. Îndărătul diverselor feluri de foame din viaÅ£a noastră se află Dumnezeu. Orice dorinÅ£ă este în ultimă instanÅ£ă o expresie a dorinÅ£ei de Dumnezeu” (Părintele A. Schmemann – „Pentru viaÅ£a lumii”).

Tot ceea ce suntem vine de la Dumnezeu – „Ce lucru ai, pe care să nu‑l fi primit?” (I Cor. 4, 7) –, tot ceea ce există în jurul nostru vine de la Dumnezeu, „făcătorul cerului ÅŸi al pământului, al tuturor celor văzute ÅŸi nevăzute” (Crezul), astfel încât Îl putem afla pe Dumnezeu pretutindeni ÅŸi în orice clipă, chiar ÅŸi în cele mai banale împrejurări ale vieÅ£ii noastre personale sau profesionale: „Apuci, de pildă, cimentul, ÅŸi‑L poÅ£i afla pe Dumnezeu. Apuci cărămida, Îl poÅ£i afla pe Dumnezeu. Apuci aceasta, să‑L apuci pe Dumnezeu! Apuci aceea, să‑L apuci pe Dumnezeu! Apuci celălalt lucru, să‑L apuci pe Dumnezeu! Da, prin toate să‑L apucaÅ£i pe Dumnezeu! Dacă nu lucrează cineva aÅŸa, dacă în toate acestea nu Îl vede pe Dumnezeu, pe unul ca acesta chiar ÅŸi într‑o biserică de îl vei pune, tot va fi departe de Dumnezeu (…) Fiecare din noi, orice lucru vede sau face, fie de coase, fie de brodează, pe toate să le valorifice duhovniceÅŸte. Vede flori? A văzut pe Dumnezeu. Vede mistreÅ£i? Da, bre, copile, iarăÅŸi L‑a văzut pe Dumnezeu” (Paisie Aghioritul – „Trezire duhovnicească”). 

Nu trebuie, bineînÅ£eles, să ne închipuim că Dumnezeu poate fi văzut ca ÅŸi lucrurile acestei lumi. Dumnezeu nu este nici unul din lucrurile ce se pot vedea ÅŸi chiar închipui, căci nemărginirea Lui nu poate fi cuprinsă cu vederea ÅŸi nici cu mintea omenească. El nu poate fi cunoscut decât prin atributele Lui întrupate în lume ÅŸi prin prezenÅ£a Lui în cugetul ÅŸi în inima omului. ÎnsăÅŸi ideea de Dumnezeu, ca FiinÅ£ă infinită ÅŸi desăvârÅŸită, atotputernică, atotÅŸtiutoare, veÅŸnic vie ÅŸi dătătoare de viaÅ£ă, nu ar fi putut veni numai din mintea omului – făptură vremelnică, limitată, imperfectă ÅŸi muritoare –, ci constituie, aÅŸa cum afirmă Descartes, amprenta lăsată de Tatăl ceresc în cugetul omenesc, dovadă de netăgăduit ÅŸi la îndemâna oricui a existenÅ£ei lui Dumnezeu: „Prin numele de Dumnezeu eu înÅ£eleg o substanÅ£ă infinită, veÅŸnică, neschimbătoare, independentă, atotcunoscătoare, atotputernică, prin care eu însumi ÅŸi toate celelalte lucruri care există au fost zămislite ÅŸi făurite. Iar aceste însuÅŸiri sunt atât de mari ÅŸi de extraordinare, încât cu cât le examinez mai atent, cu atât mai puÅ£in sunt convins că o asemenea idee ar putea veni numai de la mine. Deci din toate cele spuse până acum trebuie să tragem în mod necesar concluzia că Dumnezeu există: căci chiar dacă ideea de substanÅ£ă se află în mine prin însuÅŸi faptul că sunt o substanÅ£ă, nu aÅŸ putea nicidecum avea ideea unei substanÅ£e infinite, eu care sunt o făptură mărginită, dacă ea nu ar fi fost pusă în mine de o anume substanÅ£ă cu adevărat infinită” (Descartes – „MeditaÅ£ia a treia – Despre Dumnezeu ÅŸi faptul că el există”).

Tot aÅŸa cum, atunci când citim o carte, nu avem nevoie de prezenÅ£a fizică a autorului pentru a fi pe deplin încredinÅ£aÅ£i că el există ÅŸi ne vorbeÅŸte prin acea carte, în acelaÅŸi fel putem avea certitudinea absolută că Dumnezeu este prezent în lucrările Sale, atât în lumea din afară, cât ÅŸi înlăuntrul nostru, ÅŸi că El ne vorbeÅŸte în fiecare clipă prin toate cele pe care le‑a făcut. Atunci când omul nu mai ÅŸtie să recunoască ÅŸi să înÅ£eleagă limbajul lui Dumnezeu, el rupe în acelaÅŸi timp contactul cu lumea ÅŸi cu el însuÅŸi, simÅ£indu‑se un străin pe pământ, rătăcit într‑o lume împietrită în tăcere ÅŸi inumană, care nu mai răspunde întrebărilor lui. Este situaÅ£ia aÅŸa‑numitului om absurd, descrisă A. Camus: „Într‑un univers dintr‑odată lipsit de iluzii ÅŸi de lumină, omul se simte străin. Acest divorÅ£ între om ÅŸi viaÅ£a sa, între actor ÅŸi decorul lui este tocmai sentimentul absurdităÅ£ii. (… ) Absurdul se naÅŸte din această confruntare între apelul omului ÅŸi tăcerea iraÅ£ională a lumii.” O lume în care „nădejdea nu‑şi mai află locul” (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). 

Omul absurd este aidoma unui analfabet care, neÅŸtiind să desluÅŸească limbajul lui Dumnezeu, este incapabil să pătrundă sensul lumii ÅŸi al propriei sale persoane. Căci tot aÅŸa cum, pentru a putea citi o carte, trebuie să cunoaÅŸtem limba autorului ei, în acelaÅŸi fel credinÅ£a este mijlocul prin care putem să comunicăm cu Dumnezeu. Cuvântul Lui prin care toate s‑au făcut ne vorbeÅŸte prin tot ceea ce există în lume ÅŸi înlăuntrul omului, aÅŸa încât existenÅ£a omenească este, pentru cel care are credinÅ£ă, un dialog neîntrerupt cu Dumnezeu: „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai degrabă decât respirăm” (Sf. Grigorie de Nazianz – „Cuvântări teologice”). „Căci Dumnezeu este cu adevărat aproapele nostru ÅŸi putem dialoga în permanenÅ£ă cu El. Căci Dumnezeu este în privirea ta, în cugetul tău, în cuvântul tău, în respiraÅ£ia ta, în hrana ta; oriunde priveÅŸti, Dumnezeu este pretutindeni. (...) El ne poartă în sânul Său. AÅŸa încât strigă fără încetare: «Dumnezeul meu, aceasta e pe placul Tău? Dumnezeul meu, aceasta e voinÅ£a Ta?» Åži aÅŸa, zi ÅŸi noapte, vorbeÅŸti cu Dumnezeu cu toată simplitatea, precum un fiu vorbeÅŸte cu tatăl său. Atunci vei simÅ£i iubirea Tatălui ÅŸi pronia lui cea dumnezeiască” (Iosif Isihastul – op. cit.).

Atunci când dialogul nostru cu Dumnezeu devine o funcÅ£ie firească a cugetului ÅŸi a sufletului nostru, restabilim în acelaÅŸi timp dialogul nostru cu lumea, cu noi înÅŸine ÅŸi cu viaÅ£a, sub toate formele ei. Căci Duhul lui Dumnezeu este izvor de viaÅ£ă veÅŸnică, mai aproape de noi decât propria noastră răsuflare ÅŸi prezent în fiecare clipă înlăuntrul nostru ÅŸi în lumea înconjurătoare:

„Doamne, Tu mă cercetezi ÅŸi mă cunoÅŸti.
Tu ÅŸtii când stau jos ÅŸi când mă scol, 
ÅŸi de departe îmi pătrunzi gândul. 
Åžtii când umblu ÅŸi când mă culc
ÅŸi cunoÅŸti toate căile mele. 

Căci n‑a ajuns încă cuvântul pe limba mea, 
Tu, Doamne, îl ÅŸi cunoÅŸti întru totul.
Tu mă înconjuri pe dinapoi ÅŸi pe dinainte 
Si mâna Ta o Å£ii deasupra mea (…)
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău? 
Şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?
Dacă mă voi sui în cer, Tu eÅŸti acolo; 
dacă mă voi culca în locuinÅ£a morÅ£ilor, iată‑Te ÅŸi acolo; 
dacă voi lua aripile zorilor 
ÅŸi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, 
ÅŸi acolo mâna Ta mă va călăuzi, 
ÅŸi dreapta Ta mă va apuca.” 

Dumnezeu este singurul Tată al tuturor oamenilor ÅŸi tocmai pentru faptul că Duhul Său locuieÅŸte în noi, Îi putem recunoaÅŸte prezenÅ£a ÅŸi lucrările pretutindeni în lume ÅŸi în propria noastră fiinÅ£ă:

„Tu mi‑ai întocmit rărunchii, 
Tu m‑ai Å£esut în pântecul maicii mele: 
Te preamăresc că m‑ai alcătuit în chip atât de uimitor. 
Minunate sunt lucrările Tale!
Åži mintea mea o ÅŸtie prea bine.” 

Duhul lui Dumnezeu lucrează în fiecare din noi ÅŸi ne însoÅ£eÅŸte în fiecare clipă, ca ÅŸi respiraÅ£ia ÅŸi bătăile inimii, „căci în El avem viaÅ£a, miÅŸcarea ÅŸi fiinÅ£a” (FA 17, 28).