CredinÅ£a este o funcÅ£ie vitală a sufletului omenesc, prin care făptura noastră muritoare poate primi lumina nemuritoare a lui Dumnezeu, oricare ar fi gradul nostru de inteligenÅ£ă ÅŸi nivelul nostru intelectual ÅŸi cultural, tot aÅŸa cum ochiul primeÅŸte lumina soarelui: „Ochiul este luminătorul trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric” (Mt. 6, 22‑23).

Lumina lui Hristos nu poate fi văzută cu ochii de carne ÅŸi nici cu cei ai minÅ£ii omeneÅŸti, căci ea nu este o idee, o teorie, o doctrină filozofică sau metafizică, ci însăÅŸi viaÅ£a cugetului ÅŸi sufletului nostru, care cuprinde toate aspectele existenÅ£ei noastre – „Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a” (In. 14, 6) – ÅŸi care nu poate fi cunoscută decât prin credinÅ£ă: „viaÅ£a trupului e sufletul, iar viaÅ£a sufletului, credinÅ£a adevărată” (Sf. Tihon din Zadonsk).  

CredinÅ£a adevărată, credinÅ£a vie ÅŸi izvor de viaÅ£ă, este mai înainte de toate o relaÅ£ie de iubire între om ÅŸi Dumnezeu, care îÅŸi are rădăcina nu în mintea ÅŸi în ideile noastre, ci în inima noastră,  căci „ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” (Sf. Teofan Zăvorâtul). 

În lumea de astăzi, mai mult ca oriÅŸicând, cugetul ÅŸi inima omului sunt ocupate de‑a lungul întregii zile de gândurile ÅŸi lucrurile lumeÅŸti. În fiecare clipă se iveÅŸte o altă grijă, o altă dorinÅ£ă, o altă teamă, o altă trebuinÅ£ă, un nou prilej de neînfrânare, lăcomie, invidie, mânie, de care ne lăsăm duÅŸi precum bolovanul ce se rostogoleÅŸte la vale ÅŸi care pun stăpânire în întregime pe cugetul ÅŸi pe sufletul nostru: „Lucrul care ne atrage atenÅ£ia se strecoară numaidecât înlăuntrul nostru, se suie pe tronul Domnului, pune stăpânire pe inima noastră. (...) Avem tendinÅ£a de a ne îndrăgosti de lucrurile acestei lumi” (StareÅ£ul Tadei – Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt). 

Modul de viaÅ£ă al lumii moderne, care nu se îngrijeÅŸte decât de făptura pământească a omului, este pe cale să ÅŸteargă diferenÅ£a între credincioÅŸi ÅŸi necredincioÅŸi, care trăiesc în acelaÅŸi fel, fac aceleaÅŸi lucruri, râvnesc aceleaÅŸi lucruri, sunt atraÅŸi de aceleaÅŸi lucruri, tot atât de legaÅ£i unii ÅŸi alÅ£ii de cele pământeÅŸti ÅŸi tot atât de nepăsători de Dumnezeu ÅŸi de mântuirea sufletului: „Au credinÅ£ă moartă cei ce poartă numele de creÅŸtini, dar nu trăiesc creÅŸtineÅŸte. (...) Åžtii că mortul nu aude, orice i s‑ar spune ori porunci. La fel, cel mort duhovniceÅŸte nu aude ÅŸi nu ia aminte la ce‑i spune Dumnezeu prin cuvântul Său, ci face numai ce vrea inima lui doritoare de plăceri. Un astfel de om este mort faÅ£ă de Dumnezeu, căci nu trăieÅŸte pentru El, ci pentru voia lui cea rea, pentru că nu face ceea ce Dumnezeu voieÅŸte ÅŸi porunceÅŸte, ci ceea ce vrea carnea cea pătimaÅŸă; trăieÅŸte păcatului, pentru că ascultă de păcatul care sălăÅŸluieÅŸte în inima sa ÅŸi lui i se supune. (...) Astfel, fiecare om trăieÅŸte sau păcatului, sau lui Dumnezeu” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie).

După cum nimeni nu poate sluji în acelaÅŸi timp doi stăpâni (cf. Mt. 6, 24), tot aÅŸa „nu putem să ne lipim în acelaÅŸi timp cu inima ÅŸi de lume, ÅŸi de Dumnezeu. Când ne îndreptăm ochii spre pământ, îi întoarcem de la cer, când ne îndreptăm spre răsărit, ne întoarcem de la apus. La fel, ne întoarcem cu inima de la Dumnezeu când iubim lumea, iar când ne adresăm din inimă lui Dumnezeu, atunci ne depărtăm de lume. Trebuie să alegem, fiecare, una din două” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.).

Această alegere, care determină întreaga noastră existenÅ£ă, o facem, cu sau fără ÅŸtiinÅ£a noastră, în fiecare clipă ÅŸi în orice împrejurare, căci fiecare din gândurile, deciziile ÅŸi acÅ£iunile noastre ascultă fie de duhul acestei lumi – propria mea voinÅ£ă, trufia, egoismul ÅŸi poftele mele, fie de Duhul lui Dumnezeu – cuvântul ÅŸi calea lui Hristos. Cel care ÅŸi‑a ales ca stăpân duhul acestei lumi va pierde ÅŸi vremelnicele bunuri pământeÅŸti – căci tot ce stăpâneÅŸte ÅŸi îndrăgeÅŸte îi va fi luat în ceasul morÅ£ii –, ÅŸi nepieritoarele comori din ceruri (cf. Mt. 6, 20). Cu alte cuvinte, adevăratul lui stăpân nu este nici el însuÅŸi, nici Dumnezeu, nici omul pământesc, nici omul duhovnicesc, ci „acela care poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piardă în Gheena” (Mt. 10, 28). În vreme ce, dacă alegem să urmăm calea lui Hristos, slujim în acelaÅŸi timp lui Dumnezeu ÅŸi omului, lucrăm în acelaÅŸi timp pentru această lume ÅŸi pentru împărăÅ£ia cerurilor, în acelaÅŸi timp pentru semenii noÅŸtri ÅŸi pentru propria noastră fiinÅ£ă, căci Hristos a venit în lume ca să mântuiască lumea, iar Dumnezeu s‑a făcut om pentru salvarea tuturor oamenilor. Lumea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a atinge singurul scop real al existenÅ£ei noastre pământeÅŸti,  mântuirea sufletului ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică: „Pentru noi, creÅŸtinii, viaÅ£a pe acest pământ este o ÅŸcoală în care învăÅ£ăm să dobândim nemurirea ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. Căci ce rost ar mai avea această viaÅ£ă, dacă nu am reuÅŸi să obÅ£inem prin ea viaÅ£a veÅŸnică?” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

CredinÅ£a adevărată ne Å£ine cugetul treaz ÅŸi vigilent, amintindu‑ne în fiecare clipă, în orice împrejurare ÅŸi de‑a lungul întregii noastre existenÅ£e că „mântuirea sufletului, care constă în viaÅ£a veÅŸnică, este mai scumpă decât întreaga lume ÅŸi de aceea este singurul lucru de trebuinÅ£ă. Acest singur lucru trebuie să‑l căutăm neobosiÅ£i; iar ca să‑l căutăm ÅŸi să‑l găsim, nu trebuie să ne lipim de bunătăÅ£ile ÅŸi deÅŸertăciunile lumii acesteia. (...) Căci inima omului este una singură ÅŸi când le caută pe cele trecătoare, uită de cele veÅŸnice; (...) iar când se îngrijeÅŸte de viaÅ£a veÅŸnică, nu ia în seamă ÅŸi neglijează deÅŸertăciunile lumii: una din acestea două precumpăneÅŸte în inima omului” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Nu lumea trebuie să o părăsim, ci înrobirea cugetului ÅŸi sufletului nostru de către lucrurile vremelnice ÅŸi pieritoare ale acestei lumi: „Trebuie neapărat să ieÅŸim din lume, nu cu picioarele, ci cu inimile ÅŸi cu gândurile noastre” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.). 

CredinÅ£a este inima inimii noastre, centrul vital al fiinÅ£ei ÅŸi existenÅ£ei noastre, prin care persoana lui Hristos trăieÅŸte în noi, restabilind legătura între om ÅŸi Dumnezeu, între cer ÅŸi pământ, între voinÅ£a noastră ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu, care nu greÅŸeÅŸte niciodată ÅŸi ÅŸtie mai bine decât noi ce ne este de trebuinÅ£ă pentru mântuirea sufletului: „De aceea să spui întotdeauna sufletului tău: Cel care mă ocroteÅŸte veghează asupra mea, astfel încât nicio făptură nu poate veni în faÅ£a mea fără a fi primit poruncă de sus. (…) Åži să‑ţi spui de asemenea: Dacă Stăpânul meu voieÅŸte ca demonii să aibă putere asupra făpturii mele, nu pot decât să mă supun, precum cel care se fereÅŸte să încalce voia Domnului lui. Vei fi astfel plin de bucurie chiar ÅŸi atunci când eÅŸti ispitit, căci ÅŸtii ÅŸi simÅ£i în mod vădit că eÅŸti condus ÅŸi îndrumat după rânduiala Stăpânului tău. Păstrează deci în inimă credinÅ£a în Domnul nostru, ÅŸi nu te teme nici de spaimele nopÅ£ii, nici de săgeata care zboară ziua. Căci este scris că credinÅ£a celui drept, credinÅ£a în Dumnezeu, îmblânzeÅŸte fiarele sălbatice ÅŸi le face precum niÅŸte mieluÅŸei” (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări duhovniceÅŸti). 

Atunci când avem „o stare de prezenÅ£ă continuă a lui Dumnezeu în conÅŸtiinÅ£ă” (Arhimandrit Arsenie Papacioc), astfel încât credinÅ£a devine o a doua natură ÅŸi ne însoÅ£eÅŸte pretutindeni ÅŸi în orice împrejurare, ca ÅŸi respiraÅ£ia ÅŸi bătăile inimii, atunci toate gândurile, activităÅ£ile, acÅ£iunile noastre, chiar ÅŸi căderile în păcat, sunt sfinÅ£ite, căci am încredinÅ£at lui Dumnezeu totalitatea fiinÅ£ei ÅŸi existenÅ£ei noastre: „Când inima e la Hristos, atunci ÅŸi treburile se sfinÅ£esc, există ÅŸi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, ÅŸi un astfel de om simte o adevărată bucurie” (Paisie Aghioritul – Cuvinte (I)). AÅŸadar, orice lucru lumesc, bun sau rău, trebuie valorificat pe plan duhovnicesc: „Dacă nu vom valorifica toate duhovniceÅŸte (…), le va exploata diavolul” (Paisie Aghioritul, ibid.).   

AÅŸa cum un singur soare luminează toÅ£i oamenii ÅŸi tot ce există pe faÅ£a pământului, în acelaÅŸi fel credinÅ£a luminează totalitatea existenÅ£ei omeneÅŸti ÅŸi constituie răspunsul unic la toate întrebările, frământările, temerile noastre ÅŸi la toate suferinÅ£ele ÅŸi încercările pe care le avem de înfruntat în trecerea noastră prin această lume: „În lume necaz veÅ£i avea, dar îndrăzniÅ£i: eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).