Credința este facultatea cea mai înaltă a omului, infinit superioară rațiunii, inteligenței omenești și facultăților noastre naturale – „calea pe care merge credința se află deasupra naturii” (Sf. Isaac Sirul) –, deoarece numai credința poate să ne pună în legătură cu Binele absolut pe care îl numim Dumnezeu, fără de care omul este incapabil să facă binele, căci nu există nici un alt bine posibil în afară de cel ce vine de la Dumnezeu. Astfel încât, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, nu putem săvârși decât răul, chiar dacă voim să facem binele – de aici bine‑cunoscutul dicton francez care afirmă că iadul este pavat cu intenții bune. „Åžtiu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce‑i drept, am voința să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. Căci nu binele pe care îl vreau îl fac, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acesta îl săvârșesc. Åži atunci, dacă fac ceea ce nu‑mi este voia, nu mai sunt eu făptuitorul, ci păcatul care locuiește întru mine” (Rom. 7, 18‑20).

Așa cum reiese din cele de mai sus, omul căzut în puterea păcatului este aidoma unui organism bolnav care a pierdut controlul asupra funcțiilor sale vitale și urmează, fără voia lui, legea impusă de boală. De aceea S‑a pogorât Hristos în lume, pentru a ne vindeca de boala ucigătoare a păcatului, căci „nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12). 

Credința reprezintă pe plan sufletesc echivalentul sistemului imunitar biologic. Cel care și‑a pierdut credința se află tot atât de dezarmat și neputincios în fața păcatului ca și un organism contaminat de SIDA, care nu mai opune nici o rezistență agresorilor săi externi sau interni, astfel încât orice boală sau infecție, cât de ușoară, îl poate ucide. Tot așa, o societate care s‑a îndepărtat de Dumnezeu nu mai dispune de nici un mijloc eficace de a lupta împotriva răului care se extinde precum o epidemie, contaminând toate categoriile sociale – precum metamorfoza oamenilor în rinoceri din celebra piesă a lui Eugen Ionescu –, așa încât boala astfel răspândită și pretutindeni prezentă apare ca fiind starea normală a omului: „Duhul lumesc este boală. Precum căutăm să evităm o boală, așa și cugetarea lumească s‑o evităm, oriunde ar fi ea. Să ne înstrăinăm de duhul progresului lumesc, ca să progresăm duhovnicește, să ne însănătoșim duhovnicește” (Paisie Aghioritul). 

A fi credincios sau necredincios nu este numai o chestiune de ordin intelectual sau filozofic, ci constituie o categorie ontologică ce determină însăși natura ființei noastre interioare și se răsfrânge asupra întregii noastre existențe. Credința și necredința, omul religios și omul lumesc reprezintă „două moduri de a exista în lume” (M. Eliade), altfel spus, două specii spirituale diferite și potrivnice, care luptă una împotriva alteia nu numai în lume, ci și înlăuntrul omului. Mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi trebuie să aleagă una sau alta din aceste două tabere opuse, căci nimeni nu poate sluji în același timp lui Dumnezeu și lui Mamona (Mt. 6, 24), tot așa cum nu este cu putință să fim în același timp bolnavi și sănătoși sau „să privim cu un ochi cerul și cu celălalt pământul” (Sf. Ioan Scărarul). 

Pentru omul religios din toate timpurile, oricare i‑ar fi religia, „sacrul este realitatea prin excelență”, căci Duhul lui Dumnezeu constituie în același timp cauza unică și semnificația finală și veșnică a tot ce există, așa încât, fără acest model exemplar de natură divină – persoana lui Hristos pentru creștini –, „nimic din cele ce aparțin sferei profane nu ține de Ființă”, iar orice acțiune omenească lipsită de semnificație duhovnicească este „o activitate zadarnică și amăgitoare, în ultimă instanță, ireală” (M. Eliade – Sacrul și profanul). 

Dimpotrivă, omul necredincios consideră că numai lumea vizibilă și materială este reală: „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – Greața). Tot așa, în ochii omului fără Dumnezeu, viața omenească este în întregime ceea ce pare a fi, iar îndărătul ei – și după ea – nu există nimic. De aceea, „un om care nu mai este religios și‑a pierdut orice nădejde de a afla înțelesul final al dramei istorice și este nevoit să îndure crimele istoriei fără să le deslușească semnificația” (M. Eliade – Încercarea labirintului). 

Această viziune deznădăjduită a existenței constituie o tendință dominantă – filozofică, literară și artistică – a culturii secolului XX, începând cu nihilismul dadaist (1916‑1920) – „Dada nu este nimic, nimic, nimic / Ca și speranțele voastre: nimic / Ca și paradisele voastre: nimic / Ca și idolii voștri: nimic (…)” (F. Picabia – Manifest canibal Dada) –, până la teatrul absurd al lui Ionescu și Beckett. Operele acestor doi autori celebri în lumea întreagă (cel dintâi a fost ales membru al Academiei franceze, cel de‑al doilea a primit premiul Nobel pentru literatură) exprimă deznădejdea omului modern în fața neantului și morții, constituind astfel un fel de mitologie a lumii fără Dumnezeu, ceea ce explică succesul lor mondial: „Gândiți‑vă, gândiți‑vă, sunteți pe pământ, nu există nici o scăpare”, constată un personaj beckettian, care consideră că „numai un nebun mai poate spera” (S. Beckett – Sfârșit de partidă). 

„Totul se sfârșește groaznic”, declară la rândul său Eugen Ionescu, în ultimul interviu înaintea morții: „Ne naștem, creștem în putere și în frumusețe și, puțin câte puțin, vine prăbușirea, și iată‑ne șchiopi, urâți și șubrezi (…). Pentru ce trebuie să murim, să îmbătrânim, pentru ce trebuie să suferim (…)? Îmi spun cu groază că voi muri. Îmi spun cu spaimă nemărginită că soția și fiica mea vor muri și că nu există scăpare (…) De aici întrebarea mea, singura mea întrebare: există Dumnezeu?”. Că viața lumească a omului fără Dumnezeu este o cale fără nădejde și fără ieșire, Eugen Ionescu o spune și o repetă în toate piesele și scrierile sale, revenind asupra acestei teme centrale în ultimul său interviu, în care afirmă în mod deschis, în propriul său nume – și nu prin gura unui personaj teatral –, că singura cale de salvare a ființei omenești este reîntoarcerea la Dumnezeu: „Dorința mea este de a dobândi credința”, mărturisește Ionescu. Iar la întrebarea jurnalistului care vrea să știe dacă are vreun regret, el răspunde: „Regret că nu m‑am făcut călugăr” (E. Ionescu – Totul se sfârșește groaznic, în „Le Magazine Littéraire”, Paris, septembrie 1995). 

Rațiunea lumească înălțată la rangul de autoritate supremă a cugetului omenesc și de sursă unică a adevărului – „Nu există nici o instanță deasupra rațiunii”, proclamă în mod sentențios și definitiv tatăl psihanalizei (S. Freud – Viitorul unei iluzii) –, pretenție smintită a trufiei omenești – și diavolești – prin care inteligența mărginită a omului pământesc se substituie lui Dumnezeu, nu ne poate duce decât la deznădejde și la certitudinea finală a morții, căci mintea unei ființe muritoare nu poate cuprinde și cunoaște decât lucrurile muritoare. Așa încât toate teoriile și doctrinele filozofilor atei, oricare ar fi ele, ajung în cele din urmă – atunci când nu se abat de la calea rațiunii pentru a născoci sisteme utopice – la una și aceeași concluzie: „Nu există altă cunoaștere decât cea a neantului și a ridicolului ființei vii” (E. Cioran – Tratat de descompunere). 

Fără credința în Dumnezeu, gândirea omenească însăși își pierde sensul, reperele și rostul, istovindu‑se în zadar și nefiind în stare de altceva „decât de a născoci un nume diferit pentru aceeași veșnică și monotonă nefericire” (E. Cioran – ibid.). Astfel încât activitatea gândirii devine un exercițiu steril și absurd, precum cazna nesfârșită a lui Sisif la care face aluzie Camus în celebrul său eseu despre omul absurd. Căci lipsit de lumina lui Dumnezeu și de orice nădejde de salvare, duhul omenesc devine un slujitor inutil, ce va fi aruncat „în întunericul din afară, acolo unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt. 25, 30): „Rupându‑se de Dumnezeu Cuvântul, gândirea omenească își pierde sensul și rațiunea de a fi. (...) Cu adevărat, gândirea este un iad dacă nu se transformă în gândire a lui Hristos. Fără Dumnezeu‑Cuvântul, gândirea omenească se află într‑o stare permanentă de demență lipsită de sens, o stare de delir, de auto‑satisfacție smintită și diavolească, ce duce la acea activitate satanică a gândirii pentru gândire, asemănătoare cu arta pentru artă. Gândirea omenească este întunecată de păcat, ca și cunoașterea. Singurul medic și singurul leac al acestei nebunii este Dumnezeu‑Omul, căci el este Dumnezeu‑Cuvântul făcut om. Numai în El și prin El este dată gândirii omenești încredințarea și posibilitatea infinitei perfecțiuni divine. El S‑a făcut om tocmai pentru ca această planetă să nu devină în mod definitiv și iremediabil un azil psihiatric, guvernat de «pura» și simpla rațiune” (Sf. Iustin Popovici – Omul și Dumnezeu‑Omul, Ed. L’Age d’Homme).

(Va urma)