Învierea lui Hristos este adevărul fundamental al credinÅ£ei creÅŸtine, iar pro­pria noastră înviere este scopul însuÅŸi al vieÅ£ii creÅŸtine. Căci „dacă morÅ£ii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică, este credinÅ£a voastră. SunteÅ£i ÅŸi acum în păcatele voastre, ÅŸi prin urmare ÅŸi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduÅ£i. Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaÅ£a aceasta, suntem mai de plâns decât toÅ£i oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morÅ£i, fiind pârga învierii celor adormiÅ£i. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om ÅŸi învierea morÅ£ilor. Åži precum întru Adam toÅ£i mor, ÅŸi întru Hristos toÅ£i vor învia” ( I Cor. 15, 16-22).

Hristos a biruit moartea, dar a biruit-o murind pe cruce. El ne-a arătat calea mân­tuirii prin propria Lui persoană — „Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a” (In. 14, 6), ÅŸi orici­ne năzuieÅŸte să meargă pe această cale, nu o poate face numai pe jumătate ÅŸi nu poate dobândi învierea ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică fără a urma aceleaÅŸi etape ca ÅŸi Hristos: drumul cru­cii, patimile ÅŸi moartea: „Calea lui Dumnezeu este o cruce de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat la ceruri în mod confortabil(Sf. Isaac Sirul - Scrieri duhovniceÅŸti).

Cum să înÅ£elegem acest adevăr fundamental — ÅŸi în aparenÅ£ă paradoxal — al credinÅ£ei creÅŸtine, conform căruia trebuie să murim pentru a birui moartea? înainte de a răspun­de acestei întrebări trebuie să precizăm numaidecât că, oricare ar fi explicaÅ£iile pe care le putem aduce, este vorba aici de o taină de nepătruns prin mijloace omeneÅŸti, ca ÅŸi Dumnezeu însuÅŸi, Care nu poate fi cuprins cu mintea, precum lucrurile lumeÅŸti: „Dumnezeu nu este într-un anume fel sau altminteri. Când cineva îÅŸi închipuie că L-a cunoscut pe Dumnezeu ÅŸi Îl zugrăveÅŸte într-un fel sau altul, el a cunoscut fără îndoială, ceva, numai că acel lucrunu este Dumnezeu” (Sf. Dionisie, citat de Meister Eckhart — Predici).

 Atunci când cunoaÅŸtem — sau credem că cunoaÅŸtem — perfect un anume lucru, aces­ta îÅŸi pierde interesul în ochii noÅŸtri, iar ra­porturile noastre cu acel obiect sau acea ac­tivitate devin mecanice ÅŸi impersonale, precum sutele de gesturi automate pe care le facem în fiecare zi, fără să ne mai dăm seama ÅŸi gândindu-ne la altceva — ca atunci când aprindem lumina, deschidem un robi­net, ne spălăm pe dinÅ£i, sau ne urcăm în me­trou... Tot aÅŸa, cea mai mare parte a timpului, rămânem indiferenÅ£i ÅŸi insensibili faÅ£ă de miracolul vieÅ£ii ÅŸi al CreaÅ£iei lui Dumnezeu, prezent pretutindeni ÅŸi în orice clipă în ju­rul nostru. Oamenii care ne ies în cale pe stradă, vrăbiile, po­rumbeii, copacii, flori­le, norii, soarele, luna ÅŸi toate celelalte ele­mente ale cadrului nos­tru de viaÅ£ă obiÅŸnuit nu mai prezintă nici un interes în ochii noÅŸ­tri ÅŸi nu mai ascund nici o taină, căci ne în­chipuim că ÅŸtim prea bine ce sunt aceste lu­cruri ÅŸi aceste fiinÅ£e, iar această cunoaÅŸtere părelnică ne face orbi în faÅ£a frumuseÅ£ii ÅŸi tainei sfinte a lumii ÅŸi a făpturilor făcute de Dumnezeu. Toate cunoÅŸtinÅ£ele ÅŸi ÅŸtiinÅ£ele noastre lumeÅŸti — care reduc realitatea la scara inteligenÅ£ei noastre omeneÅŸti, tot atât de neînsemnată în faÅ£a infinitului ca ÅŸi min­tea unei muÅŸte, sau a unei furnici — nu sunt ÅŸi nu pot fi altceva decât o iluzie care ne face să punem semnul egalităÅ£ii între cunoaÅŸte­rea pe care o avem despre un lucru sau o fi­inÅ£ă ÅŸi lucrul sau fiinÅ£a în sine. Căci mijloa­cele noastre de cunoaÅŸtere sunt tot atât de limitate ca ÅŸi mintea ÅŸi percepÅ£iile noastre, în vreme ce obiectul acestei cunoaÅŸteri, ori­care al fi el — o varză, un melc, o pisică, un fulg de zăpadă, o galaxie —, este nelimitat ÅŸi inepuizabil, prin reÅ£eaua sa de conexiuni cu totalitatea CreaÅ£iei ÅŸi cu Creatorul ÎnsuÅŸi, prezent pretutindeni unde ceva există: „Căci orice casă, e zidită, de către cineva, iar zidi­torul a toate este Dumnezeu” (Evr. 3, 4).

Astfel un simplu scaun poate constitui, dacă ÅŸtim să îl privim cu ochii duhului ÅŸi ai inimii, o deschidere către infinit ÅŸi un mod de comunicare cu Dumnezeu, aidoma unui obiect sfânt. Căci lemnul acestui sca­un vine de la un copac, iar copacul îÅŸi trage fiinÅ£a din pământ, apă ÅŸi soare, ÅŸi a fost prelucrat de mâna omu­lui conform unui plan al cu­getului omenesc care îÅŸi trage obârÅŸia din Duhul lui Dumnezeu. Acest scaun conÅ£ine prin urmare între­gul univers, în acelaÅŸi timp material ÅŸi spiritual, ÅŸi tot aÅŸa se întâmplă cu orice alt lucru sau făptură ce există oriÅŸiunde, de la particulele sub-atomice până la gala­xii. Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni ÅŸi în orice clipă, astfel încât întregul universul material este templul lui Dumnezeu, ca ÅŸi trupul nostru de carne: „Nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, Care locuieÅŸte în voi ÅŸi pe Care L-aÅ£i primit de la Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9).

Iluzia cunoaÅŸterii – consecinÅ£ă inevita­bilă a păcatului lui Adam, care a voit să egaleze înÅ£elepciunea lui Dumnezeu – duce la banalizare, la indiferenÅ£ă, la rutină ÅŸi la o relaÅ£ie maÅŸinală, robotizată, complet ex­terioară, cu lumea înconjurătoare, cu se­menii noÅŸtri ÅŸi chiar cu propria noastră per­soană. Este mijlocul cel mai simplu ÅŸi curent utilizat de cel viclean pentru a ucide sufle­tul lucrurilor ÅŸi fiinÅ£elor, cu atât mai efica­ce ÅŸi primejdios cu cât trece neobservat ÅŸi se prezintă sub aparenÅ£a binelui. Într-adevăr, cine ar în­drăzni să afirme că în lumea de azi, în care raÅ£iunea ome­nească ÅŸi ÅŸtiinÅ£a lumească au pretenÅ£ia de a controla totul, de a conduce totul, de a explica totul, de a rezolva totul, cu­noaÅŸterea a devenit o unealtă a celui rău? Nicicând omul nu a fost atât de învăÅ£at ÅŸi de savant ca în zilele noastre, ÅŸi nicicând nu a fost atât de orb ÅŸi de rătăcit, punând în primejdie natura, planeta ÅŸi propria lui specie – uneori îngrijindu-se, e drept, de sal­varea balenelor sau a urÅŸi­lor polari, dar fără să se sinchisească câtuÅŸi de pu­Å£in de salvarea propriului lui suflet...

Trăim în lumea desacralizată, dezumanizată, fără nădejde ÅŸi fără suflet, a aÅŸa numitelor adevăruri „ÅŸtiinÅ£ifice” – noÅ£iune care a devenit, în mentalitatea colectivă, sinonimă cu ade­vărul absolut –, care nepu­tând cunoaÅŸte decât apa­renÅ£a materială a lucrurilor, au ridicat materia la ran­gul unui dumnezeu: „Ce este oare în ultimă instan­Å£ă această materie atotpu­ternică? Ea este un nou Dumnezeu creator, dar lip­sit de data aceasta de ca­racterul lui antropomorf ’’ (C.-G. Jung - Omul în că­utarea sufletului său).

Idolatria materiei ÅŸi a slujitorilor ei, al căror ade­văr suprem este moartea, constituie un mijloc de ac­Å£iune privilegiat al celui rău, camuflat sub aparen­Å£a atrăgătoare a avantaje­lor materiale ÅŸi tehnice pe care ni le procură, pentru a distruge sufletul omului care sălăÅŸluieÅŸte în inimă – „Am putea spune că inima este o fiinÅ£ă în fiinÅ£ă” (Arsenie Papacioc, op. cit.) –, ÅŸi pentru a rupe legătu­ra lui vie cu Dumnezeu ÅŸi cu viaÅ£a însăÅŸi, Dumnezeu fiind izvorul vieÅ£ii sub toa­te formele ei: „ÅžtiinÅ£a,, aÅŸacum este înÅ£eleasă în zilele noastre, este ÅŸtiinÅ£a matematică a naturii, care face abs­tracÅ£ie de sensibilitate. Iar dacă ÅŸtiinÅ£a poa­te face abstracÅ£ie de sensibilitate este pentru că ea face mai întâi abstracÅ£ie de viaÅ£ă, pe care o exclude din tematica sa și pe care, procedând astfel, este total incapabilă să o cunoască” (Michel Henry – Barbaria, Ed. Grasset).

Conform legilor ÅŸtiinÅ£ifice, învierea nu există ÅŸi nu ar putea nicidecum exista, pen­tru simplul motiv că în ochii ÅŸtiinÅ£ei nici sufletul omenesc nu există, căci el nu poa­te fi măsurat, cântărit, examinat la micro­scop sau disecat precum o broască...

Toate ÅŸtiinÅ£ele materialiste ÅŸi doctri­nele filozofice inspirate de acestea, sunt în mod obligatoriu reducÅ£ioniste – deci fal­se –, în măsura în care studiul materiei inerte ÅŸi moarte (chiar ÅŸi fiinÅ£ele vii, des­prinse de principiul lor spiritual ÅŸi lipsite de suflet, sunt moarte în ochii ÅŸtiinÅ£ei) nu poate ÅŸi nu va putea niciodată să pătrundă explicaÅ£ia ÅŸi semnificaÅ£ia vieÅ£ii ÅŸi a uni­versului, tot aÅŸa cum examinând la mi­croscop structura hârtiei ÅŸi a caracterelor tipografice, nu am putea nicidecum înÅ£elege sensul ÅŸi rostul unei cărÅ£i; în ochii ÅŸtiinÅ£elor materiei, Mein Kampf ÅŸi Biblia sunt două obiecte perfect identice – cu excepÅ£ia numărului de pagini...

Ideologia materialistă ne minte atunci când se numeÅŸte ÅŸtiinÅ£ifică, dat fiind că nici o ÅŸtiinÅ£ă reală nu poate fi fundamentată pe studiul exclusiv al materiei separată de principiul ei spiritual, tot aÅŸa cum fiinÅ£a reală a unei făpturi omeneÅŸti nu poate fi cunoscută prin disecÅ£ia unui cadavru. Ma­terialismul nu este nicidecum o ÅŸtiinÅ£ă, ci o credinÅ£ă de tip religios, aflată sub sem­nul satanic al reducerii a toate ÅŸi a tutu­ror la aparenÅ£a lor materială, îndărătul căreia se ascunde — precum un dumnezeu unic, atotputernic ÅŸi veÅŸnic — moartea: „Doctrina materialiÅŸtilor, inerÅ£ie univer­sală si mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski).

(Va urma)