Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 1 Noiembrie 2010 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (noiembrie 2010)

Întâlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a-i fi întâlnit... Suntem inadecvaţi, oblici, afoni şi orbi... Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lângă noi şi n-o recunoaştem. Suntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă… Traversăm aşadar un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Suntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie…

Fragmente neodihnite (noiembrie 2010)

Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute –prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrâns al câtorva discipoli (şi ei ezitanţi la răstimpuri), nu-L recunoaşte nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să I se arate recunoştinţă din partea celor pe care îi instruieşte sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pământeşti, suspectat, hărţuit, judecat, batjocorit şi ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena Îl ia [iniţial] drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, Îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfârşitul timpului, El le cere să învie în viaţa de acum, adică să se comporte ca nişte oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – şi legitimi – în postura de fiinţe cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o fiinţă re-cunoscătoare.

Andrei Pleşu, Insensibilitatea cotidiană, Dilema, nr. 14, 16-22 aprilie 2004

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizaţie, cu atât el a devenit mai puţin stăpân pe sine, mai puţin liber. Sufletul său aparent înălţat, a devenit lipsit de putere, s-a subţiat şi s-a complicat. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunţând la ceea ce îi era esenţial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Viaţa interioară a omului a avut toate aparenţele unei creşteri adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire din cauză că această creştere nu era organică, ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului. 

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate

Un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultător. Dar într-o zi tânărul a hotărât că vrea să locuiască singur. Şi i-a zis lui bătrânul: „caută loc şi-ţi voi face chilie!” Şi găsind el, au mers amândoi şi au făcut o chilie separată, la o azvârlitură de piatră de aşezământul bătrânului. Apoi acesta i-a zis ucenicului: „când flămânzeşti, mănâncă; când însetezi, bea; când îţi este somn, dormi! Numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă; atunci vino pe la mine”. Şi s-a întors bătrânul la chilia lui.

Ucenicul a ascultat două zile de porunca bătrânului dar a treia zi, trândăvindu-se, şi-a zis: ce sfat mi-a dat mie bătrânul acesta? Cum de nu mi-a zis să fac rugăciuni? Deci sculându-se a cântat psalmi mulţi şi după ce a apus soarele a mâncat. Iar apoi, ridicându-se de la masă s-a dus să se culce pe rogojina sa; însă a văzut acolo un om negru şezând şi scrâşnind cu dinţii către el. Şi alergând cu multă frică ucenicul, s-a dus la bătrânul şi bătând la uşă, a zis: „Avvo, miluieşte-mă şi-mi deschide degrab!” Iar bătrânul, cunoscând că nu a păzit acela cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţa. Iar a doua zi, în zori, l-a aflat pe el afară şi, milostivindu-se, l-a primit înlăuntru.

Atunci a zis fratele: „Părinte, am văzut un om negru pe rogojina mea când m-am dus să mă culc.” Iar bătrânul a zis: „aceasta ai pătimit pentru că nu ai păzit cuvântul meu.” Apoi dându-i o rânduială a pravilei după puterile lui, l-a slobozit şi încet-încet ucenicul acela a devenit călugăr iscusit.

Patericul egiptean, Avva Iraclie

Dragostea este un sentiment uimitor, însă ea nu e numai un sentiment ci o stare a întregii fiinţe… Când mă aflu faţă în faţă cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, atunci mă împărtaşesc de omul acela; între noi începe ceva comun, o viaţă comună… Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede [inclusiv stângaciile aproapelui; nu e oarbă]. Ea este văzătoare; însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi e gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Acesta e adevăratul principiu al dragostei.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii

Ura aduce ceartă iar dragostea acoperă toate cusururile. Pe buzele omului priceput se află înţelepciunea; toiagul este pentru spatele celui lipsit de chibzuinţă. Cei înţelepţi ascund ştiinţa iar gura celui fără de socotinţă este o nenorocire apropiată. 

Pildele lui Solomon, X, 12-14

Selecţia textelor: Daniel Chira, Londra

Fragmente neodihnite (noiembrie 2010)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni