Fragmente neodihnite (noiembrie 2010)

Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute –prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrâns al câtorva discipoli (și ei ezitanți la răstimpuri), nu-L recunoaște nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să I se arate recunoștință din partea celor pe care îi instruiește sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pământești, suspectat, hărțuit, judecat, batjocorit și ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena Îl ia [inițial] drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, Îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfârșitul timpului, El le cere să învie în viața de acum, adică să se comporte ca niște oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – și legitimi – în postura de ființe cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o ființă re-cunoscătoare.

Andrei Pleșu, Insensibilitatea cotidiană, Dilema, nr. 14, 16-22 aprilie 2004

Cu cât omul și-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizație, cu atât el a devenit mai puțin stăpân pe sine, mai puțin liber. Sufletul său aparent înălțat, a devenit lipsit de putere, s-a subțiat și s-a complicat. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunțând la ceea ce îi era esențial, pentru podoabă, și-a pierdut adevărata frumusete și tărie. Viața interioară a omului a avut toate aparențele unei creșteri adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire din cauză că această creștere nu era organică, ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambițiile și gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual și estetic, l-au sedus și l-au îndemnat către o lume a decorativului și inutilului. 

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate

Un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultător. Dar într-o zi tânărul a hotărât că vrea să locuiască singur. Åži i-a zis lui bătrânul: „caută loc și-ți voi face chilie!” Åži găsind el, au mers amândoi și au făcut o chilie separată, la o azvârlitură de piatră de așezământul bătrânului. Apoi acesta i-a zis ucenicului: „când flămânzești, mănâncă; când însetezi, bea; când îți este somn, dormi! Numai din chilia ta să nu ieși până sâmbătă; atunci vino pe la mine”. Åži s-a întors bătrânul la chilia lui.

Ucenicul a ascultat două zile de porunca bătrânului dar a treia zi, trândăvindu-se, și-a zis: ce sfat mi-a dat mie bătrânul acesta? Cum de nu mi-a zis să fac rugăciuni? Deci sculându-se a cântat psalmi mulți și după ce a apus soarele a mâncat. Iar apoi, ridicându-se de la masă s-a dus să se culce pe rogojina sa; însă a văzut acolo un om negru șezând și scrâșnind cu dinții către el. Åži alergând cu multă frică ucenicul, s-a dus la bătrânul și bătând la ușă, a zis: „Avvo, miluiește-mă și-mi deschide degrab!” Iar bătrânul, cunoscând că nu a păzit acela cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineața. Iar a doua zi, în zori, l-a aflat pe el afară și, milostivindu-se, l-a primit înlăuntru.

Atunci a zis fratele: „Părinte, am văzut un om negru pe rogojina mea când m-am dus să mă culc.” Iar bătrânul a zis: „aceasta ai pătimit pentru că nu ai păzit cuvântul meu.” Apoi dându-i o rânduială a pravilei după puterile lui, l-a slobozit și încet-încet ucenicul acela a devenit călugăr iscusit.

Patericul egiptean, Avva Iraclie

Dragostea este un sentiment uimitor, însă ea nu e numai un sentiment ci o stare a întregii ființe… Când mă aflu față în față cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, atunci mă împărtașesc de omul acela; între noi începe ceva comun, o viață comună… Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om și că ea vede [inclusiv stângaciile aproapelui; nu e oarbă]. Ea este văzătoare; însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui și e gata să își dea viața pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat și tămăduit. Acesta e adevăratul principiu al dragostei.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii

Ura aduce ceartă iar dragostea acoperă toate cusururile. Pe buzele omului priceput se află înțelepciunea; toiagul este pentru spatele celui lipsit de chibzuință. Cei înțelepți ascund știința iar gura celui fără de socotință este o nenorocire apropiată. 

Pildele lui Solomon, X, 12-14

Selecția textelor: Daniel Chira, Londra