Prin Naşterea Sa în ieslea Betleemului din Fecioara Maria, Hristos nu numai că se smereşte pe Sine, “chip de rob luând”…, dar El nu se poate face văzut şi primit decât dacă avem ochii inimii în starea de smerenie pentru a privi şi a căuta acolo unde nu gândim că Dumnezeu ar putea fi : Prunc, într-o iesle, cu animalele alături. Nu L-a putut vedea şi înţelege nici Irod, decât ca pe un rival, de aceea căuta să-L omoare, ucigând atâţia prunci nevinovaţi în locul Lui. Cum S-ar putea face Creatorul-Însuşi rival al creaturii Sale pentru lucrurile cele stricăcioase şi muritoare din această viaţă? Iar cei care-L vor omorî mai apoi sau vor să-L omoare încă şi astăzi, tocmai de aceea o vor face, pentru că din nou nu-L vor vedea, căci nu sunt în stare să accepte şi să intuiască smerenia Lui. Ce nevoie este de un Dumnezeu atât de smerit? Este prea mult şi prea îndrăzneţ pentru ei (noi) ca Dumnezeu să vină şi să fie atât de smerit, de şters, de tainic, de nevăzut, de neluat în seamă, de anonim, de neaşteptat, cu toate că Scripturile tocmai despre acestea vorbeau.

Toate la un loc au surprins şi surprind pe oamenii de atunci şi pe cei de acum. Toţi ne imaginăm cum ar trebui să fie, cum ar trebui să se manifeste Dumnezeu, dar greu acceptăm să-L primim aşa cum este, cum a venit în Betleem, cum vine şi azi, cum vine în viaţa noastră personală şi-n cea a lumii.

Îl acuzăm că ar fi absent din suferinţa noastră, din calea noastră, din calea răului care în aparenţă nu se sfieşte să pună stăpânire pe om şi lume. Uităm sau nu am ştiut niciodată să Îl privim, să-L recunoaştem, să-L căutăm acolo unde este, să-L identificăm şi cu cei cu care El ne spune că se identifică, să-L vedem cu ochii cu care El ne spune că-L putem vedea, să-L iubim cu dragostea pe care El ne-o arată şi în care şi El se recunoaşte, să-L vedem în lumina în care cu adevărat Îl putem vedea, să-L primim cu inima cu care El ne spune că-L putem primi : inima milostivă.

 † Mitropolitul IOSIF