Spălând picioarele ucenicilor Săi, Domnul ne‑a învățat ceea ce așteaptă de la noi: nu a lua un ștergar pentru a spăla și a șterge picioarele aproapelui, ci pe acela de a curăța praful, noroiul și rămășițele păcatului pe care îl vedem în fratele nostru cu ochii noștri lăuntrici sau trupești. El vede în noi păcatul pe care îl șterge cu „ștergarul dragostei” Lui, pe care ni‑l dăruiește și nouă. Zi de zi vedem păcatul aproapelui, praful păcatului său, pe care Domnul ne îndeamnă să‑l curățăm cu „ștergarul dragostei”.

A spăla picioarele fratelui nostru nu înseamnă un ritual pe care îl facem în Joia Mare, ci este un gest aflat la dispoziția fiecăruia dintre noi, pe care putem să ni‑l însușim în fiecare moment și să‑l îndeplinim în profunzime, pentru că „omul înduhovnicit ascunde greşelile celuilalt, aşa cum Dumnezeu ocroteşte lumea şi aşa cum Hristos ne spală de păcat cu Sângele Lui, aşa cum Maica Domnului întinde peste oameni vălul lacrimilor ei”², după cum scrie Oliver Clément. Nu ne putem împărtăși cu Sfintele Taine fără a ne ierta unii pe alții. Iar dacă, după ce am primit Sfânta Împărtășanie, suntem încă asaltați de amintirea a ceea ce ne‑a făcut fratele nostru cu o zi în urmă, fără să putem ierta, inima noastră nu are liniște până ce păcatul nu este mărturisit. Să măsurăm ce lucrare trebuie să facem zilnic în noi înșine, pentru a putea spăla păcatul celuilalt, pentru că, după cum amin-tește părintele Dumitru Stăniloae, „iertarea este un act de iubire. Dacă iert pe cineva, încep să‑l iubesc”³.

A câștiga acest ștergar al dragostei înseamnă multă perseverență și încredere în Cel ce este Iubirea însăși. Într‑adevăr, a vorbi despre iertarea din inima noastră este ușor, a împlini însă este mai greu. Toate luptele care se ridică în sufletul nostru pentru a șterge greșelile fratelui nostru sunt dublate de mult har. Acestea sunt războaie adevărate, sufletul nostru este frontul de luptă.

Sufletul, din zorii venirii în această lume și până în amurgul ei, este frontul pe care se poartă luptele noastre neîncetate pentru a ierta. Dar nu suntem singuri în acest război. Cei care merg pe front trebuie să fie hrăniți, să primească ceea ce este necesar pentru a supraviețui și să fie încurajați pentru a nu renunța la luptă. În războiul nostru lăuntric suntem hrăniți cu puterea pe care ne‑o dă Hristos, ceea ce ne‑a împărtășit în Joia dinaintea Patimilor Sale: Trupul și Sângele Său. „Aceasta să o faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni.”⁴

Domnul Hristos, în timpul vieții Sale pământești, a iertat totul celor din jur. De la înălțimeaCrucii pe care era răstignit, sub loviturile soldaților romani, a batjocurii poporului, nimic nu putea să‑I împietrească inima sau să‑L împiedice să ierte. Chiar și pe Iuda, despre care El știa că L‑avândut, nu l‑a exclus dintre cei doisprezece, până în ultima clipă. Și după aceea, chiar după ce L‑a vândut pe Domnul, Iuda ar fi primit iertare, dacă ar fi cerut‑o.

Fiul lui Dumnezeu, primind umilința și batjocura pentru păcatul nostru, ne face parte de un dar cu totul special, pe care credința vine să‑l întărească: puterea aducătoare de har de a ne umili în fața tuturor, în numele Lui, fără a căuta mai apoi răzbunare. Atitudinea noastră firească este de a nu fi umiliți în niciun fel în fața celuilalt. Căutăm răzbunare. Am dori ca celălalt, care ne umilește, să dispară, să nu mai fie. Oare așa s‑a purtat Domnul? Și noi, creștinii, facem asta. Când stăm în fața Celui umil plini de mândrie și de dorințe de răzbunare încă nu suntem prietenii Lui, încă nu împlinim cuvântul Evangheliei Lui! Este suficient ca celălalt să ne atingă cu vârful degetului pentru ca noi să nu ne mai uităm la el, să ne comportăm ca și cum nu ar fi. Suntem în stare să trecem pe lângă el zile în şir fără a‑i vorbi. Când nu mai putem privi la celălalt, acea persoana nu mai există pentru noi, îi negăm însăși viața. Și credem că suntem mai puternici decât el. Facem asta în familie, în lume, și chiar în mănăstire. Bineînțeles că ajungem să ne întoarcem de pe acest drum al răzbunării, din moment ce ne luptăm cu noi înșine, dar ne este foarte greu să ne biruim propria mândrie și să ne aplecăm în fața aproapelui și să‑i spunem: iartă‑mă, am greșit.

Dar iertarea nu se cere cu buzele doar. Cel care‑și cere iertare cu buzele se va supăra din nou de îndată ce va vedea că celălalt nu i‑a cerut șiel iertare, și din această smerenie formală se naște mândria într‑un mod și mai brutal. Dintr‑o smerenie prefăcută, mândria poate reveni cu mai mare putere în noi. Acesta ar trebui să fie barometrul nostru zilnic: cum m‑am comportat astăzi cu fratele meu? Ce am în inima mea pentru el? Am trecut pe lângă el fără să‑l văd, fără să‑i dau nicio atenție? M‑am prefăcut că am alte preocupări când am trecut pe lângă el? Am căutat să mă răzbun sau să‑l pedepsesc pentru faptul că mi s‑a părut că nu ar fi procedat conform voii mele? Sfântul Sofronie ne amintește că „în faţa fiecărei persoane trebuie să fim gata a săvârşi voia sa, mai curând decât pe a noastră”⁵. Trebuie să ținem cont de toate acestea, pentru că ni se pare de multe ori evident să fim supărați pecel de lângă noi.

Dar Domnul Hristos, prin ceea ce a trăit cu ucenicii Săi, ne aduce o altă învățătură. În fața lui Petru sau a altor ucenici care s‑au îndepărtat de El, lepădându‑L, a avut răbdare ca ei să își revină din rătăcirea pricinuită de frică. În lăuntrul nostru Hristos ne așteaptă cu răbdare. Nu suntem niciodată singuri. Avându‑L pe Hristos în noi, putem înfrunta orice, chiar dacă duhul mândriei ne războiește și refuzăm să iertăm sau să ne umilim în fața fratelui nostru. Fiind ai lui Hristos, având în noi pe Cel care este Sorele dreptății și Lumina vieții noastre, avem curaj să luptăm cu duhul neiertării și să Îl vedem pe Hristos în cel de lângă noi, la fel de plin de dragoste și gata să îl ierte, precum este prezent și în noi. Iar dacă soarele apune fără ca noi să fi putut ierta, pentru a nu ne îndepărta de Cel ce este Sorele nostru și Lumina, să descoperim în Taina Spovedaniei neputința noastră cu prima ocazie. „Soarele să nu apună peste mânia voastră.”⁶ Uitându‑ne la soarele cel de pe cerul material, să fim cu grijă să nu Îl pierdem pe Cel veșnic.

Domnul ne‑a dat totul ca să putem birui. Adevăratele arme sunt smerenia Lui și El Însuși, care se dă pe Sine ca hrană pentru a ne întări și a ne permite să biruim până la urmă toate ispitele care ne vin de la aproapele nostru, precum îi dă și aproapelui să biruie toate cele ce vin din partea noastră înspre el. Și, în cele din urmă, El ne‑a lăsat „ștergarul dragostei”, pe care trebuie doar să vrem să‑l luăm de la El – folosit de atâtea ori cu propriile noastre păcate –, pentru a spăla și a șterge toate păcatele fratelui nostru, cele pe care le vedem și care sunt întipărite deja înlăuntrul nostru. Îmi amintesc atâtde bine păcatul fratelui meu, încâtpânăla urmă s‑a întipărit în mine și m‑a rănit. Astfel, pentru a scăpa de obiceiul de a mi‑l întipări și pentru a‑l șterge pe al fratelui meu, trebuie mai întâi să‑l șterg din sufletul meu și din propria inimă cu acest „ștergar al dragostei”, pe care Domnul ni l‑a lăsat moștenire în iubirea Lui necondiționată. Aceasta este înălțimea smereniei la care Hristos ne cheamă!

† Mitropolitul Iosif

Note: