Furtuna care zdruncină de câteva luni încoace corabia supraîncărcată de bogăÅ£ii a economiei occidentale nu are nimic surpinzător dacă privim această criză mondială a sistemului bancar ÅŸi financiar într-o perspectivă spirituală. Într-adevăr, acest uriaÅŸ edificiu planetar, aidoma unui turn al lui Babel clădit pe nisipurile miÅŸcătoare ale goanei după profit ÅŸi ale speculaÅ£iilor bursiere, nu putea decât să se năruiască mai devreme sau mai târziu sub propria lui povară. Căci lăcomia omului care agoniseÅŸte comori pe pământ ÅŸi nu în ceruri, nu cunoaÅŸte hotare, dat fiind că nicio bogăÅ£ie din această lume nu poate satisface sufletul omenesc însetat de infinit :

« Marea nu se umple când primeÅŸte mulÅ£imea râurilor,
iar pofta celui iubitor de arginÅ£i nu o umplu banii ;
îÅŸi dublează banii, după care doreÅŸte să-i dubleze ÅŸi pe aceÅŸtia
ÅŸi nu încetează să-i dubleze până când moartea nu face
să înceteze această sârguinÅ£ă fără sfârÅŸit » (Evagrie Ponticul).

Atitudinea noastră faÅ£ă de bani ne poate sluji de termometru pentru a verifica starea de sănătate a sufletului nostru. Cu cât febra câÅŸtigului e mai mistuitoare ÅŸi puterea banului mai mare în viaÅ£a unui om, cu atât mai mare este sărăcia lui interioară ÅŸi dependenÅ£a lui de lumea exterioară, precum un infirm care nu se poate Å£ine singur pe picioare. Cu atât mai mare este ÅŸi distanÅ£a care-l separă de Dumnezeu, căci « iubirea de arginÅ£i este adorare de idoli ÅŸi fiica lipsei de credinÅ£ă » ( Sf. Ioan Scărarul ).

Setea de a poseda bunuri pământeÅŸti provine dintr-o lipsă lăuntrică pe care niciodată lucrul râvnit nu o va putea satisface. Cu cât o dorinÅ£ă este mai arzătoare, făcîndu-ne să credem că împlinirea ei ne va aduce fericirea, cu atât mai mare ne va fi dezamăgirea după ce vom fi obÅ£inut lucrul dorit. Căci oricare ar fi natura ÅŸi valoarea lui, orice lucru lumesc este prin definiÅ£ie limitat, imperfect ÅŸi supus uzurii timpului : « Nu am dori niciodată vreun lucru cu înflăcărare, dacă am cunoaÅŸte pe deplin ceea ce dorim » (La Rochefoucauld).

DorinÅ£ele ÅŸi nădejdile noastre sunt infinit mai vaste decît tot ceea ce putem obÅ£ine în această lume, căci obîrÅŸia lor reală este setea sufletului de a se uni cu FiinÅ£a veÅŸnică a lui Dumnezeu, fără de care propria noastră fiinÅ£ă nu este decât neant, ca ÅŸi toate avuÅ£iile ÅŸi bunurile noastre lumeÅŸti, ce nu vor putea niciodată umple acest vid lăuntric fundamental, care este pecetea în fiecare din noi a căderii în păcat a lui Adam : «  Oare ce ne strigă această aviditate ÅŸi această neputinÅ£ă dacă nu faptul că a existat odinioară în om o fericire adevărată, din care nu i-a mai rămas acum decât urma ÅŸi găoacea goală pe care încearcă în zadar să o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l poate obÅ£ine de la cele prezente, dar care sunt toate neputincioase, dat fiind că acest abis infinit nu poate fi umplut decât de un lucru infinit ÅŸi veÅŸnic, adică numai de Dumnezeu El ÎnsuÅŸi » (Pascal).
De aceea o societate întemeiată pe acumularea bunurilor materiale ÅŸi a bogăÅ£iilor pieritoare ale acestei lumi « asemăna-se-va bărbatului nerod care ÅŸi-a clădit casa pe nisip. Åži a căzut ploaia ÅŸi au venit râurile mari ÅŸi au suflat vânturile ÅŸi au izbit în casa aceea ÅŸi a căzut. Åži năruirea ei a fost mare » (Matei, 7, 26-27).

Orice societate zidită pe o armatură ideologică materialistă, fie ea comunistă sau capitalistă, poartă într-însa germenii propriei ei dezagregări. Răul care macină aceste societăÅ£i nu este de natură materială ÅŸi nu poate fi lecuit prin mijloace economice ÅŸi financiare, căci el îÅŸi trage obârÅŸia din duhul ÅŸi inima omului ÅŸi nu din lucrurile exterioare. DuÅŸmanul omului nu este societatea, nici natura, nici un alt om, ÅŸi nimeni altcineva decât el însuÅŸi, care printr-o smintită folosinÅ£ă a libertăÅ£ii sale, merge pe urmele lui Adam, devenind astfel propriul lui duÅŸman. Căci « nimeni nu poate vătăma pe acela care nu-ÅŸi vatămă lui însuÅŸi » ÅŸi « nicio încercare nu-l poate zdruncina » pe cel ce ÅŸi-a zidit casa pe stânca credinÅ£ei în Dumnezeu : «Nici greutăÅ£ile materiale, nici vrăjmăÅŸia soartei, nici nedreptăÅ£ile celor puternici (…), nici mulÅ£imea nenorocirilor, nici spurcatul amestec al tuturor relelor omeneÅŸti, nu vor putea câtuÅŸi de puÅ£in să-l zdruncine pe omul curajos, înÅ£elept ÅŸi prevăzător. (…) Cât priveÅŸte casa celuilalt, ea a fost cu uÅŸurinÅ£ă dărâmată, nu sub puhoiul nestăvilit al încercărilor – altminteri ÅŸi casa cealaltă ar fi avut aceeaÅŸi soartă – ci din princina propriei sale nesăbuinÅ£e ; acea casă nu s-a năruit pentru că vîntul a suflat împotriva ei, ci a avut această soartă pentru că fusese clădită pe nisip, adică pe nepăsare ÅŸi pe cele rele » (Sf. Ioan Gură de Aur – « Omul nu poate fi decât victima lui însuÅŸi »).

O societate care s-a abătut de la învăÅ£ătura lui Hristos nu va putea afla niciunde în altă parte calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a (Ioan 14, 6), aÅŸa încât toate construcÅ£iile ei intelectuale ÅŸi materiale – oricare ar fi sistemul ideologic, politic sau economic pe care se sprijină – nu sunt decât versiuni diferite ale uneia ÅŸi aceleiaÅŸi case clădită pe nisip, care va sfârÅŸi prin a se nărui mai devreme sau mai târziu, căci omul care a rupt alianÅ£a cu Tatăl ceresc nu e decât Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână (Fac. 3, 19). ExistenÅ£a însăÅŸi a omului modern este făcută din grăunÅ£e de nisip ÅŸi nori de pulbere care îi întunecă mintea ÅŸi îi acoperă vederea, astfel încât el nu mai zăreÅŸte decât pământul ÅŸi niciodată cerul. Căci tot ce vine din lume – griji, nădejdi, năzuinÅ£e, ambiÅ£ii, bani, averi, putere, câÅŸtiguri, pierderi – nu este decât nisip ÅŸi pulbere în faÅ£a lui Dumnezeu, iar forfota necontenită a omului în Å£ărâna celor lumeÅŸti nu este foarte diferită de cea a unei furnici : « AdânciÅ£i-vă luarea aminte ÅŸi priviÅ£i : iată, lucrul ce vă preocupa s-a dus; în locul lui a venit altul, acesta a fost înlocuit pe dată de un al treilea; nici acesta nu a apucat să se arate bine, că îl împinge deoparte un al patrulea, care e alungat la rândul lui de un al cincilea, ÅŸi aÅŸa mai departe. (...) PriviÅ£i ÅŸi mai atent, ÅŸi veÅ£i deosebi în voi înÅŸivă, sub această învălmăÅŸeală a gândurilor din minte, din voinÅ£ă, grija statornică pentru viaÅ£a de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul ÅŸi îl goneÅŸte pe om dintr-o osteneală în alta ». (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Puzderia amestecată ÅŸi nesfârÅŸită a gândurilor reproduce înlăuntrul omului mulÅ£imea infinită a lucrurilor exterioare, alcătuite din miliarde de grăunÅ£e de nisip – molecule, atomi, particule subatomice – care compun totalitatea lumii materiale. Atunci când nisipul acestei lumi ne acoperă sufletul, existenÅ£a omenească este aidoma unui deÅŸert care ne desparte în acelaÅŸi de tip de propria noastră fiinÅ£ă ÅŸi de FiinÅ£a dătătoare de viaÅ£ă a lui Dumnezeu: « Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se îndepărtează de lume. (…) Aceasta este virtutea : mintea să nu se mai ocupe de lucrurile lumeÅŸti » (Sf. Isaac Sirul).

FiinÅ£a reală a omului nu este din această lume, astfel încât singurele lucruri pe care le putem pierde pe pământ – ÅŸi pe care oricum le vom pierde într-o zi sau alta – nu sunt decât propriile noastre iluzii, rătăcirea minÅ£ii ÅŸi falsa viziune a omului ÅŸi a vieÅ£ii, care ne împiedică să fim ceea ce suntem. Nu putem ajunge la fiinÅ£a noastră indestructibilă, făcută după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu, decât după ce a fost distrus tot ce este destructibil. În ziua în care, părăsind această lume, vom pierde totul, vom înÅ£elege că acest tot era nimic.

Casa clădită pe stâncă este credinÅ£a pe care o avem în Cel ce a biruit lumea, căci împărăÅ£ia Lui nu este din această lume : « Sunt încredinÅ£at că nici moartea, nici viaÅ£a, nici îngerii, nici stăpânirile, nici ce este acum, nici ce va să fie, nici puterile înălÅ£imii, nici puterile genunei ÅŸi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru » (Rom. 8, 38-39).

Viorel Åžtefăneanu