Apusul și‑a permis acest lux și a reușit să ofere texte interesante. Tereza de Avilla, Maria de San Jose, controversatul Julian de Norwich ori mai recenta maică Teresa de Calcutta oferă adevărate perle ale genului. În spațiul protestant, genul a dobândit, așa cum am arătat și cu alte ocazii, un adevărat rol prozelit. Convertiții erau astfel încurajați să scrie despre experiențele lor, spre a lăsa mărturii valoroase, care să poată fi utilizate în vederea atragerii altora la credința lor. Ulterior, ei vor da tonul unui adevărat trend, care domină și în zilele noastre peisajul literar. Datorită lor beneficiem astăzi de adevărate criterii care definesc autobiografia spirituală și suntem în măsură ca, pe baza lor, să definim această categorie de scrieri și să‑i evidențiem particularitățile în spațiul răsăritean.

CE ESTE AUTOBIOGRAFIA SPIRITUALĂ?

O întrebare fundamentală, necesară în orice discuție care privește genul avut în vedere, este legată de definirea lui. Conform autorilor din alte spații confesionale, spre a fi subsumat acestui gen, într‑un astfel de text autorul trebuie să vorbească în primul rând despre sine. Apoi, e necesar să‑și descrie experiențele de natură spirituală, care trebuie să se găsească în prim plan. Din acest motiv, foarte multe lucrări din spațiul răsăritean, scrise în perioada comunistă sau după, sunt clasate în spațiul memorialisticii, cu mențiunea că au în compoziție pasaje de autobiografie spirituală.

În ceea ce privește reperele de timp și de spațiu, nu există o regulă precisă în acest sens. Uneori, pot fi prezente, alteori lipsesc. În cazul lui Dag Hammarsjkold, de exemplu, un autor reprezentativ al spațiului suedez luteran, există pasaje când aceste repere pot fi identificate, dar și fragmente în care sunt de‑a dreptul absente sau pot fi deduse vag din context. În cazul unor autori precum cele două sfinte Tereza din catolicism, ele lipsesc aproape cu desăvârșire.

Nici genul nu este unul prestabilit. Autorii unor astfel de texte preferă cu precădere memorialistica, narativul la persoana întâi. Modelul îl constituie Fericitul Augustin, autorul primului text compact şi reprezentativ al genului din spațiul creștin.¹ Cu toate acestea, există numeroși autori care aleg să‑și descrie experiențele mistice fie prin intermediul unor meditații filosofice, fie sub forma unor poeme haiku, fie folsindu‑se de formulări impersonale.

DE CE AUTOBIOGRAFIA SPIRITUALĂ?

Există mai multe motive pentru care autobiografia spirituală ar trebui recomandată în peisajul pastoral și teologic contemporan. După cum am arătat și cu alte ocazii, textele din această categorie sunt necenzurate. Multe dintre ele au fost scrise fără ca autorii să se gândească la o eventuală publicare a lor. Autobiografia Sfântului Siluan a fost descoperită în manuscris de către părintele Sofronie Saharov și publicată ulterior, iar a mai sus pomenitului luteran suedez a fost găsită între hârtiile rămase în urma decesului prematur al acestuia. Ca atare, în paginile unor astfel de texte, autorii nu‑și doresc să creeze o anume imagine despre ei, să transmită un mesaj ori să‑și imortalizeze posteritatea. Notele lor sunt adevărate forme de self‑disclosure,în paginile cărora autorii își monitorizează stările sufletești, se definesc prin intermediul a ceea ce trăiesc și a stărilor pe care anumite evenimente sau lecturi le pricinuiesc. Mai mult, se descriu pe ei înșiși, își prezintă suferințele, neputințele, încearcă să răspundă la problemele care îi frământă și în același timp să vorbească direct, cald și la inimă. De aceea, scrierile de acest fel sunt deopotrivă eficiente din punct de vedere pastoral și social. Din punct de vedere dogmatic, conținutul lor este adesea extrem de dens, însă exprimat în cuvinte simple, fapt care le face foarte accesibile.

În ceea ce privește relevanța practică, ea constă, după cum am menționat deja, în faptul că textele sunt necenzurate, deposadate de un anume limbaj accesibil cu precădere specialiștilor și răspund la anumite provocări sau probleme care sunt similare celor prin care trecem și noi astăzi.

Datorită tuturor acestor aspecte, vom încerca, în textele următoare, să aducem în atenție autobiografia spirituală din spațiul ortodox și să‑i subliniem valoarea.

AUTOBIOGRAFIA SPIRITUALĂ A SFÂNTULUI IOAN DE KRONSTADT

Născut în localitatea Șura din Gubernia Arhanghelsk și decedat la Kronstadt, un oraș port din regiunea Sankt Petersburg‑ului, părintele Ioan va deveni cu certitudine nu doar unul dintre părinți cei mai harismatici ai Rusiei din cea de‑a doua parte a secolului al XIX‑lea și prima jumătate a secolului trecut, ci și autorul unor texte care au multe de spus, atât în arealul autobiografiei spirituale, cât și în spații conexe.

Relevante pentru autobiografia spirituală, jurnalele lui au fost traduse imediat după publicare în alte limbi, iar astăzi sunt disponibile și în limba română. În cadrul lor, autorul se prezintă pe sine, vorbește despre propriile neputințe, despre dinamica relației cu ceilalți, despre complexa pastorație desfășurată în catedrala orășelului‑port și despre provocările ei, dar mai ales despre relația sa cu Domnul, care se găsește în centrul universului și al preocupărilor lui.

Cum a ajuns el să scrie despre sine într‑o epocă în care în ortodoxie această practică era aproape necunoscută? În plus, după cum am arătat și cu alte ocazii, era descurajată ideea de a scrie despre sine într‑o lume dominată de textele în care maestrul era evocat cu precădere postum de către ucenicii săi. Nu avem un răspuns exhaustiv la această întrebare. În mod cert, faptul de a fi studiat la Kronstadt a contribuit la orientarea lui. Deși nu specifică nicăieri, faptul de a fi fost un tânăr pasionat de lectură l‑ar fi putut aduce în contact cu textele unor mistici apuseni, precum Tereza de Avila sau Ioan al Crucii, ei înșiși autori ai unor texte ce pot fi subsumate genului. A nu se uita faptul că aici [în Rusia], chiar și în momentele în care Papa a interzis ordinul iezuit, a funcționat o școală a acestui ordin, iar biblioteca pe care iezuiţii o aduseseră în zonă încă în timpul lui Petru cel Mare era una de invidiat. Pe de altă parte, în „stimularea apetitului” pentru scris al părintelui Ioan un rol aparte l‑a avut secta ioaniților. Aceștia îl considerau [pe preotul Ioan] întruparea uneia din persoanele trinitare, iar acest lucru l‑a determinat pe părintele rus să scrie pentru a se prezenta pe sine drept un om simplu, păcătos și marcat de anumite suferințe. Astfel, de exemplu, Sfântul de mai târziu nu va ezita să descrie în paginile jurnalului său mistic problemele pe care le va avea cu stomacul din pricina unor excese de natură gurmandă², despre relația defectuoasă pe care o avea cu cumnata sa³, dar și despre alte lucruri care definesc viața cotidiană.

În același timp, însă, aduce frumoase mărturii cu privire la viața sa spirituală, la dinamica relației cu Dumnezeu și la modul în care‑și înțelege vocația preoțească. Astfel, de exemplu, cu prilejul aniversării mai multor ani de la primirea harului preoției, va oferi o frumoasă mărturie colegilor săi mai tineri de slujire:

„Recunosc înălţimea chemării preoţeşti şi a îndatoririlor legate de ea. Mă simt neputincios şi nevrednic de această chemare, care este cea mai înaltă slujire de pe pământ, dar nădăjduiesc în mila şi harul lui Dumnezeu, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte. Ştiu ce poate să mă facă mai mult sau mai puţin vrednic pentru această chemare: este dragostea către Hristos şi către voi, iubiţii mei fraţi. Pentru aceasta şi Domnul, ridicând la chemarea apostolică pe ucenicul ce se lepădase de El, de trei ori l‑a întrebat: „Mă iubeşti?”; şi după fiecare răspuns cu „Te iubesc” îi spunea: 0132paşte oile Mele, paşte mieluşeii Mei”. Dragostea este atotputernică: pe cel slab îl face tare, pe cel neînsemnat vrednic de cinste, pe cel necunoscut şi străin îl face repede cunoscut şi prieten. Aşa lucrează dragostea cea curată, evanghelică. Domnul cel plin de dragoste către toţi să aprindă şi în sufletul meu o scânteie din această dragoste, cu Duhul Său cel Sfânt.”⁴

În același timp, nu va ezita să‑i îndemne pe colegii săi preoți să schimbe viețile celor din jur, într‑o manieră extrem de interesantă. Iată un astfel de exemplu:

„Slujitorilor lui Dumnezeu, preoţilor! Învăţaţi‑vă de preschimbaţi, prin puterea mângâietoare a credinţei, sălaşul durerii, de care suferă creştinul, într‑un sălaş al bucuriei; învăţaţi‑vă să faceţi din cineva care se consideră cel mai nefericit dintre oameni cel mai fericit om de pe pământ, convingeţi‑l că „pedepsit fiind cu puţin, mare răsplată va primi” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5). Atunci veţi fi prietenii oamenilor, îngeri mângâierori, organe ale Duhului Mângâietor.”⁵

Aspecte practice ale vieții duhovnicești pot fi regăsite din abundență în textele lui. Atunci când nu vorbește despre modul în care Împărtășirea cu Sfintele Taine îi schimbă viața în mod pozitiv, părintele Ioan ține să aducă în atenție aspecte ce țin de viața socială și relevanța ei pentru spațiul duhovnicesc, să descrie anumite experiențe de natură practică, să ofere leacuri împotriva depresiei, a sinuciderii sau să spună lucruri ziditoare. Textele lui sunt ancorate în experiența practică și poate tocmai de aceea sunt ușor de citit. Anumite sfaturi sunt încă actuale, în ciuda faptului că a trecut mai bine de un secol de la momentul în care au fost emise. Iată, de exemplu, ce spune cu privire la rugăciunea și la modul în care poate fi eficientizată aceasta:

„Am putea vedea cât de rodnică este rugăciunea noastră măsurându‑o cu o măsură omenească, şi anume prin calitatea raporturilor noastre cu cei din jur. Cum ne purtăm faţă de oameni? Uneori, când le exprimăm cererile, laudele, mulţumirile sau îi ajutăm în vreun fel, o facem rece, fără inimă, din datorie sau din politeţe. Alteori, cu căldură, din inimă, cu dragoste: uneori făţarnic, alteori sincer. Şi faţă de Dumnezeu procedăm în chip diferit. Şi nu trebuie să fie aşa. Lui Dumnezeu se cuvine să îi aducem întotdeauna, din toată inima, şi mărire şi mulţumire, iar cererile pe care le facem să fie tot aşa. Orice facem înaintea Lui, trebuie făcut din toată inima.”⁶

Ar mai fi, cu certitudine, multe lucruri de spus în legătură cu autobiografia spirituală a Sfântului Ioan și relevanța ei. Din rațiuni ce țin de spațiul alocat acestui text, ne vom opri însă aici. Sperăm ca el să constituie pentru cititor un imbold de a‑l descoperi și lectura pe marele duhovnic rus, clasat de teologia contemporană în rândul stareților, deși era preot căsătorit⁷, și de a‑i urma învățăturile. Și dacă asupra unui sfânt precum Siluan Athonitul personalitatea sa a avut o înrâurire aparte, e de presupus că va avea una și asupra noastră.