Autobiografia spirituală a Sfântului Siluan Athonitul (2)

DE LA IUBIREA LUI DUMNEZEU LA IUBIREA OMULUI PENTRU ÎNTREAGA CREAÈšIE

Dacă se poate vorbi despre un leitmotiv al autobiografiei spirituale a părintelui Siluan, acela este dobândirea Sfântului Duh. E, în fapt, un aspect des regăsit în teologia rusă, mai veche sau mai nouă, având reprezentanți precum Sfântul Serafim de Sarov.¹ Însă pentru a ajunge la acest lucru e nevoie de dragoste. Pentru Dumnezeu și pentru aproapele, căci pe El îl cunoaștem prin intermediul semenilor noștri. La părintele rus, conștientizarea dragostei divinului pentru creația sa aduce cu sine adâncirea în smerenie, dar și dorința de a-i vedea pe toți oamenii mântuiți. Acest fapt îl determină pe părintele să scrie adevărate exhortații, în paginile cărora invită pe toată lumea să-l iubească pe Dumnezeu:

„Mult ne iubește Domnul; știu aceasta de la Duhul Sfânt, pe care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui. Sunt un om bătrân și mă pregătesc de moarte și scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toți să-L cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot așa va da raiul și oricărui păcătos. Pentru păcatele mele, sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, și el mi-a dat nu numai iertarea, dar și Duhul Lui, și în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu față de noi? Åži cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, frații mei, cad în genunchi și vă rog: credeți în Dumnezeu, credeți că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile și în Dumnezeu. Duhul Sfânt este iubire, și această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, și același Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dumnezeu.”.²

Interesantă este forma pe care o vor lua aceste gânduri ale starețului în practica vieții sale ascetice. Dânsul nu se va limita la a-i invita pe toți să se apropie de Domnul și să-și arate iubirea pentru El practicând virtuțile, ci se va și ruga pentru ei. Sfințenia starețului va fi certificată și de acea calitate des întâlnită, cu precădere în peisajul aghiografic monahal, de a se ruga pentru întreaga lume și de a-și dori mântuirea tuturor. Așa cum remarcă unul dintre exegeții săi contemporani:

„Dacă starețul Siluan plânge zi și noapte pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, «arde de dorința ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului în deplinătatea sa și să întrezărească Slava Domnului nostru Iisus Hristos». Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, singurul nostru gând și singura noastră rugăciune: ca toți oamenii să se mântuiască, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte păcatele, să li se restaureze în întregime ființa și să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălășlui, cu bucurie și liniște, în Împărăția cerurilor, niciun suflet prin de iubire dumnezeiască nu va cunoaște odihna.”³.

Dorința de a-i vedea pe toți mântuiți îl ajută pe stareț să țină mintea în iad și să nu deznădăjduiască. De altfel, smerenia și dragostea merg mână în mână la dânsul, fapt ce arată armonia existentă în viața sa lăuntrică. Vorbind despre chintesența răspunsului primit de dânsul în urma unor lungi căutări, părintele Siluan face un lucru rarisim în scrierile mistice din arealul răsăritean: își descrie propriile trăiri interioare generate de starea mistică pe care o experimentează. Interesant este aici felul în care frica este înlocuită de dragoste, în procesul de smerenie, și cum experiența avicinanței cu divinul aduce cu sine dorința de desprindere de cele pământești. 

„Domnul m-a învățat să țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc și așa sufletul meu se smerește, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul meu vine la Domnul, se înfricoșează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumusețea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu și dulceața Duhului sfânt îl fac să uite cu desăvârșire pământul. Așa este raiul Domnului. Toți vor fi în iubire și de la smerenia lui Hristos toți vor fi bucuroși să-i vadă pe ceilalți mai presus decât ei înșiși.”⁴

Toate aceste experiențe aparte ale starețului rus se realizează prin intermediul smereniei. Odată aceasta pierdută, ascensiunea lui înspre arealurile celeste are și ea de suferit. Astfel, precum va arăta un teolog contemporan, „marea dorință a Sfântului Siluan este aceea de a dobândi acest dar al smereniei, pe care spune că a cunoscut-o și a pierdut-o”.⁵

Smerenia și dragostea sunt astfel aspecte importante, care definesc traseul spiritual al marelui stareț rus. Ele sunt însă și elemente practice ale vieții duhovnicești, fapt ce dă scrierilor lui un aspect aparte de actualitate. Iubirea pentru întreaga creație, plânsul și rugăciunea pentru aceasta, ar trebui să constituie nu doar preocupări pasagere ale unui sfânt mai mare, sau ale vreunui bătrân îmbunătățit, ci ale întregii obști creștine. Dacă nu am ajuns încă la această măsură, e semn că mai avem de mers. Sau poate este un îndemn să citim din nou, cu mai multă atenție, autobiografia lui spirituală.