Organele unui trup viu ÅŸi sănătos lucrează în tăcere zi ÅŸi noapte, asigurând funcÅ£iile vitale ÅŸi unitatea organismului. Este tăcerea vieÅ£ii. Un trup neînsufleÅ£it conÅ£ine aceleaÅŸi organe, dar tăcerea lor este opusul celei dintâi: ea este semnul că inima a încetat să bată ÅŸi să menÅ£ină legătura vie a organelor ÅŸi unitatea organismului, ceea ce duce la descompunerea trupului. Este tăcerea morÅ£ii.

Duhul lui Dumnezeu este inima veÅŸnic vie a universului, care dă viaÅ£ă la tot ce există ÅŸi asigură, ca ÅŸi sistemul sanguin, unitatea vie a CreaÅ£iei. Prin urmare, situaÅ£ia în lume a omului fără Dumnezeu se aseamănă cu cea a unui organ înlăuntrul unui trup a cărui inimă a încetat să bată: el este separat în acelaÅŸi timp de semenii lui, de restul universului ÅŸi de el însuÅŸi, căci un organ care nu-ÅŸi mai îndeplineÅŸte funcÅ£iile nu mai serveÅŸte la nimic, precum servitorul nevrednic care va fi aruncat în întunericul din afară (Matei 25, 30).

Dumnezeu este inima spirituală ÅŸi nemuritoare a inimii noastre muritoare, care prin trupul ÅŸi sângele lui Hristos, menÅ£ine legătura vie a fiecăruia din noi cu întreaga omenire ÅŸi cu întregul univers. A rupe această legătură înseamnă a se prăbuÅŸi în abisul „imensităÅ£ii infinite a spaÅ£iului care nu mă cunoaÅŸte ÅŸi pe care nu-l cunosc”, un univers mut ÅŸi surd la apelul omului: „Tăcerea veÅŸnică a acestor spaÅ£ii inifinite mă înspăimântă” (Pascal).

Desprins de Creatorul lui ÅŸi de întreaga CreaÅ£ie, omul devine o fiinÅ£ă absurdă care nu- ÅŸi mai află locul niciunde în lume: „Acest divorÅ£ între om ÅŸi viaÅ£a lui, între actor ÅŸi decorul lui, nu este altceva decât sentimenul absurdului. (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). Iar „nostalgia unităÅ£ii, setea de absolut” care constituie, după Camus, „motorul esenÅ£ial al dramei omeneÅŸti”, nu înseamnă altceva decât căutarea lui Dumnezeu, al cărui Duh „umple toate abisurile”, aÅŸa cum scrie părintele Sofronie, atât abisul spaÅ£iilor infinite ale universului fizic cât ÅŸi cel al neantului, pe care îl descoperă înlăuntrul lui omul desprins de Dumnezeu. Căci neaflând într-însul nicio valoare superioară făpturii lui muritoare ÅŸi niciun principiu etern ÅŸi imuabil care să-i poată justifica existenÅ£a ÅŸi să dea un sens vieÅ£ii lui, omul fără Dumnezeu reduce „existentul la seria de apariÅ£ii prin care acesta se manifestă (...); niciuna din aceste apariÅ£ii nu valorează mai mult decât celelalte, fiecare din ele ne trimite către alte apariÅ£ii ÅŸi niciuna dintre ele nu este privilegiată” (J.P. Sartre – „FiinÅ£a ÅŸi Neantul”). Cu alte cuvinte, „toate lucrurile sunt ceea ce par a fi – ÅŸi îndărătul lor nu se află nimic” (J.P. Sartre – „GreaÅ£a”).

Acest neant universal, în acelaÅŸi timp exterior ÅŸi interior, este singurul adevăr pe care-l poate afla omul fără Dumnezeu, aidoma unui orb din naÅŸtere care, întâlnind pretutindeni acelaÅŸi întuneric, ar ajunge la concluzia că lumina nu există ÅŸi că ochii nu slujesc la nimic, întrucât nu e nimic de văzut. Tot aÅŸa, raÅ£ionalismul ateu, incapabil de a vedea altceva decât propriul lui întuneric, devine orb în faÅ£a realităÅ£ii lui Dumnezeu ÅŸi sfârÅŸeÅŸte prin a nega valoarea ÅŸi utilitatea spiritului omenesc, care nu înÅ£elege nimic, nu pentru că e orb, ci pentru că nu e nimic de înÅ£eles!... (Nu ne putem împiedica să facem o legătură între orbirea intelectuală a lui Sartre ÅŸi pierderea aproape totală a vederii de care a suferit către sfârÅŸitul vieÅ£ii).

A afirma că omul e o creatură absurdă, singurul dotat cu conÅŸtiinÅ£ă ÅŸi raÅ£iune într-un univers lipsit de acestea, dar care l-a înzestrat cu conÅŸtiinÅ£ă ÅŸi raÅ£iune, este nebunia omului fără Dumnezeu. Dar mai există o altă formă de nebunie, nu mai puÅ£in primejdioasă ÅŸi răspândită, care rătăceÅŸte mintea acelora care îi combat pe cei dintâi ÅŸi care cred – sau cred că cred – în Dumnezeu. Nebunia ateilor este credinÅ£a de a trăi într-un univers mut ÅŸi surd la năzuinÅ£ele omului, cea care îi pândeÅŸte pe credincioÅŸi este de a confunda ideile noastre, opiniile noastre, sporovăiala noastră mintală, ambiÅ£iile noastre lumeÅŸti ÅŸi iubirea de sine, cu înÅ£elepciunea ÅŸi dragostea lui Dumnezeu, într-un cuvânt, confuzia între mintea noastră omenească ÅŸi Duhul lui Dumnezeu. Confuzie care ne face să credem că avem un dialog cu Tatăl ceresc, atunci când, de fapt, nu facem altceva decât să vorbim cu noi înÅŸine, aidoma acelor bieÅ£i indivizi alcoolizaÅ£i sau drogaÅ£i pe care îi vedem uneori în staÅ£iile de metrou sporovăind ÅŸi gesticulând în faÅ£a unui interlocutor imaginar. Tot aÅŸa născocim ÅŸi noi un personaj numit Dumnezeu, care nu este altul decât propria noastră persoană, ÅŸi ne închipuim un dialog imaginar cu un dumnezeu zămislit de propria noastră minte, punând întrebările ÅŸi dând răspunsul, judecându-i pe ceilalÅ£i ÅŸi pe noi înÅŸine după propriile noastre măsuri, lăsându-ne duÅŸi de ÅŸuvoiul emoÅ£iilor ÅŸi imaginaÅ£iei noastre, într-un cuvânt, dând numele lui Dumnezeu ÅŸi al lui Hristos unui idol făurit după chipul ÅŸi asemănarea noastră: „O, omule, cine oare crezi că eÅŸti pentru a-i da replica lui Dumnezeu? Da, cine eÅŸti? Cugetă mai întâi la natura ta: nu putem afla niciun cuvânt capabil de a exprima neantul tău” (Sf. Ioan Gură de Aur – „Despre imposibilitatea cunoaÅŸterii lui Dumnezeu”).

Satana, duhul întunericului, se arată rarerori sub adevăratul lui chip ÅŸi ne apare cel mai ades prefăcut în înger al luminii (II Cor. 11, 14). El ni se înfăÅ£iÅŸează nu ca duÅŸmanul, ci ca prietenul omului, gata să ne slujească, să ne sfătuiască, să ne facă pe plac ÅŸi să ne dea întotdeauna dreptate. El ne poate chiar însoÅ£i la biserică ÅŸi se poate ruga cu noi, luând aparenÅ£a mincinoasă a evlaviei ÅŸi deformând cuvântul Sfintelor Scripturi, în aÅŸa fel încât să ne măgulească trufia, să ne încurajeze patimile, trândăvia spirituală, iubirea de sine ÅŸi slava deÅŸartă. Într-un cuvânt, cel viclean ne rătăceÅŸte ÅŸi ne îndepărtează de Duhul lui Dumnezeu, luând înfăÅ£iÅŸarea înÅŸelătoare a acestuia, fapt pentru care a fost numit pe bună dreptate maimuÅ£a lui Dumnezeu.

SfinÅ£ii PărinÅ£i ne învaÅ£ă cum putem cunoaÅŸte înÅŸelăciunea ÅŸi în ce fel ne putem apăra de această ispită, dintre cele mai primejdioase prin asemănarea ei cu dragostea lui Dumnezeu.

Limitele acestui articol nu ne îngăduie să amintim aici decît un singur aspect al acestei învăÅ£ături. Unul din indiciile cele mai evidente care ne pot ajuta să recunoaÅŸtem duhul întunericului prefăcut în înger al luminii, este limbuÅ£ia lui. El flecăreÅŸte fără încetare pentru a ne susÅ£ine ideile ÅŸi a ne da argumente ca să fim mulÅ£umiÅ£i de noi înÅŸine, să rămânem ceea ce suntem ÅŸi să ne credem mai buni decât alÅ£ii, găsind întotdeauna o justificare credibilă pentru metehnele, patimile ÅŸi rătăcirile noastre, întocmai ca un avocat întotdeauna gata să ne ia apărarea ÅŸi să-i acuze pe ceilalÅ£i. De aceea, Părintele Sofronie ne sfătuieÅŸte să stăm în faÅ£a lui Dumnezeu „într-o tăcere lipsită de orice imagine”, căci cel viclean nu poate acÅ£iona decât prin vorbă ÅŸi prin imaginaÅ£ie. El este în acelaÅŸi timp tatăl minciunii ÅŸi al vorbăriei: „Vorbăria este amvonul unde slava deÅŸartă se arată cu ostentaÅ£ie. Ea este indiciul neÅŸtiinÅ£ei, uÅŸa clevetirii (...), slujitorul minciunii, pieirea pocăinÅ£ei (...), destrămarea reculegerii, spulberarea vigilenÅ£ei, răcirea evlaviei ÅŸi întunecarea rugăciunii” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a unsprezecea: Despre vorbărie ÅŸi despre tăcere”).

Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea. Nu tăcerea morÅ£ii ci cea a vieÅ£ii, care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prezent în fiecare din noi ÅŸi vizibil tuturor. Tăcerea lui Dumnezeu nu este cea a unei naturi duÅŸmane ÅŸi inumane, ci tăcerea dragostei infinite, comparabilă cu tăcerea inimii care ne dă în fiecare clipă viaÅ£a, fără să pună nicio condiÅ£ie, fără să-ÅŸi târguiască darul în funcÅ£ie de meritele noastre, fără să ceară nimic în schimb ÅŸi fără să se fălească cu binefacerile ei. Tăcerea lui Dumnezeu este tăcerea desăvârÅŸirii Lui nemărginite, la care nu se poate adăuga nimic, din care nu se poate sustrage, despre care nu e nimic de spus nici de gândit, căci cuvântul ÅŸi gândirea omului vin din lume ÅŸi sunt mărginite ca toate cele lumeÅŸti, fiind întotdeauna semnul unei absenÅ£e, al unei deficienÅ£e sau al unei năzuinÅ£e neîmplinite. Tăcerea lui Dumnezeu este împărăÅ£ia cerurilor înlăuntrul nostru, la care nu putem avea acces decât prin tăcere, punând capăt vorbăriei noastre lumeÅŸti: „Tăcerea este mama rugăciunii, slobozirea din robie (...), făuritoarea contemplaÅ£iei, o creÅŸtere nevăzută ÅŸi o înălÅ£are tainică” (Sf. Ioan Scărarul).

Viorel Åžtefăneanu