Adaugat la: 16 Martie 2019 Ora: 15:14

Știință sau supraștiință? O privire dincolo de Duminica Sfântului Grigorie Palama (1)

Sfântul Grigorie Palama a rămas multă vreme și pentru ortodocși un necunoscut. Împrejurările istorice, influențele scolastice (catolice, protestante și chiar neoprotestante) și alți factori au dus la neglijarea acestei figuri de primă importanță în Biserica noastră. Recuperarea pildei unei vieți exemplare și, mai ales, a învățăturii sale dogmatice – în Duhul Evangheliei – a început relativ târziu în raport cu vremurile în care trăim, dar revelațiile pe care toate acestea le aduc sufletului nostru ortodox sunt fundamentale. Am putea spune că ele sunt centrul dogmaticii noastre, pentru că arată, fără nicio tăgadă, drumul cel drept către îndumnezeirea omului.

Părintele Dumitru Stăniloae îl descoperea încă din perioada studiilor din tinerețe, fiind marcat de profunzimea și de finețea scrierilor Sfântului Grigorie. Se știe că Dogmatica lui HristosAndroutsos1 a fost o lucrare destul de importantă pentru părintele Stăniloae, pe care, de altfel, a și tradus‑o în românește și din care citează uneori în lucrările sale. Dar la fel de bine se știe că era mai mult o prezentare scolastică a Dogmelor, făcută, cu siguranță, sub influențele vremurilor. Începând cu anii, 40 și odată cu traducerea Filocaliei2, filonul unic de bogăție duhovnicească descoperit de Sfântul Grigorie avea să se reverse și în teologia românească, așteptând însă mult și bine înainte de a fi descoperit și valorificat de teologii ortodocși ai timpului. Românii au fost sceptici; multă vreme, și grecii; nu mai vorbim de ruși, aflați și ei sub greul jug al comunismului, cu toți corifeii teologiei și ai filosofiei refugiați în Franța sau în America. Toți acești vizionari singulari se luptau cu o teologie a formelor înțepenite, cu prejudecăți enorme și, nu de puține ori, cu micile răutăți și gelozii ale propriilor confrați deranjați de redescoperirea a ceea ce era cu adevărat Duhul Ortodoxiei. Părintele George Florovsky3 însuși era silit să abandoneze Franța, plecând în surghiun pe pământ american, unde avea să se stabilească și să ajungă profesor universitar, culmea, cu ajutorul unor protestanți.

În Vest, lumea dorea bunăstare, adică hedonism4; era deranjată de cuvinte precum asceză sau isihasm, așa cum este și azi. În Est, ideologia comunistă siluia bietele popoare prin făurirea raiului material pe pământ. Părintele Stăniloae scria mult, dar publica doar în revistele bisericești, așa că mesajul lui, cenzurat peste măsură, nu reușea să ajungă în rândul cercurilor largi ale doritorilor de cunoaștere a dogmelor.

Privind însă în timp mesajul operelor profesorului Stăniloae, vedem cum lumina scrierilor palamite i‑a dat o fecunditate a ideilor fără margini și i‑a oferit prilejul de a deschide noi cărări în hățișurile unei lumi aflate de multe ori în situații limită.

A fost părintele Stăniloae un autodidact? Privind la modul în care și‑a trăit viața și și‑a alcătuit opera, am putea spune că da. Începând traducerea Filocaliei cu un entuziasm pe care numai o inimă curată poate să‑l aibă în urma iluminării, el a propus colegilor săi universitari să își împartă textul și să facă o muncă de echipă în ceea ce privește traducerea. A fost privit cu reținere și nepăsare; era mult mai comod să‑ți vezi de cursul tău căldicel și de materia prăfuită pe care o mânai în rutină de la un an la altul, decât să arunci năvoadele la adânc spre a pescui comori peste comori.

De altfel, să nu ne mire această atitudine. Lumea era formată, în genere, la școala scolastică. Școală care, cu siguranță, avea meritele ei: sistematizarea materiei, prezentarea graduală, putința de a asimila logic și clar învățătura dogmatică. Cuprins însă de iluzoriul rațiunii, duhul ortodocșilor cădea încet pradă orgoliului omenesc.

Și astfel, după nu mai puțin de șase veacuri de la ceea ce a rămas în istorie drept controversa palamită, teologia ortodoxă s‑a găsit în fața provocării de a ieși din ceea ce s‑a numit „captivitatea babilonică” și de a avea șansa regăsirii filonului ei autentic de har. Reușește ea să lepede stratul greu de piatră și să‑și înmoaie inima?

Întrebarea poate părea ușor retorică, mai ales că, începând din anii ‘90 ai secolului trecut, teologia ortodoxă s‑a deschis mult către dialogul cu celelalte confesiuni creștine. În timpurile de față, ieșiți din izolaționismul Cortinei de fier, mulți dintre conaționalii noștri, de exemplu, trăiesc în realitatea diasporei și acolo sunt în contact direct cu alte confesiuni creștine și chiar cu alte religii.  

Pentru Jean Claude Larchet, unul dintre teologii ortodocși importanți ai momentului, lucrurile nu par așa de simple. El este un autor harnic care, cu o pregătire filosofică serioasă, abordează teologia în duh patristic, încercând nu numai așezarea ei într‑un sens epistemologic, ci, mai ales, asumat. Problema de fond a relațiilor dintre Răsărit și Apusul creștin este, după spusele lui Larchet, distincția dintre ființa și energiile dumnezeiești și natura acestora5.

Așa încât ajungem din nou la controversa palamită. Mai precis, a polemicii dintre Varlaam Calabrezul, susținătorul unei cunoașteri a lui Dumnezeu pe baza rațiunii și a științei omenești, și Sfântul Grigorie Palama, care, în duh evanghelic, susține cunoașterea lui Dumnezeu pe baza unei inimi curățite și a harului dumnezeiesc.

Polemica aceasta, iscată în secolul al XIV‑lea, deține răspunsul la multe dintre problemele apropierii contemporane dintre Biserica Ortodoxă și, în prima fază, Biserica Catolică. Multă vreme, istoricii au considerat‑o drept „controversă care aparține doar Bizanțului”6 și pe bună dreptate, căci ea s‑a stins odată cu clarificările aduse de sinoadele timpului. După ea, a rămas o dispută între teologii latini și cei bizantini, previzibilă prin faptul că „teologia ortodoxă nu se împotrivea doar unui curent de gândire legat de umanismul bizantin, ci unui curent de gândire augustinian, care tocmai își găsise în tomism o confirmare și o prelungire”.7

Sub diferite forme, însă, în Apus, teologia palamită va fi supusă „unor atacuri virulente din partea patrologilor catolici”8, mai ales în secolele XVII, XVIII și la începutul secolului al XX‑lea. Se simte o ostilitate a formației catolice sau protestante față de, în special, distincția dintre ființă și energiile dumnezeiești. Adjectivul „palamist”/„palamistă” a ajuns, în unele studii teologice occidentale, să denumească nu învățătura curată a posibilității cunoașterii lui Dumnezeu încă din viața aceasta, ci să dea un înțeles peiorativ acestei învățături. Sfântul Grigorie Palama este și azi acuzat de erezie (la fel cum o făcuseră adversarii săi din sec. al XVI‑lea!) de către unele din aceste studii, fiind calificat drept „mesalian”9 sau „bogomil”10.

După Larchet, unul dintre motivele acestei înțelegeri necorespunzătoare (ca să nu spunem rele!) a învățăturii isihaste este chiar redarea inadecvată a cuvântului grec „energeia”, tradus prin act, acțiune, forță, putere – interpretări care îl umbresc și îi diluează semnificația, ajungând până la o alterare a sensului. Se ajunge chiar la o fobie față de palamism, concretizată prin refuzul sistematic de a traduce „energeia” prin energie.

În același timp, după cum spuneam mai sus, alături de părintele Stăniloae, alți teologi ortodocși de renume (G. Florovsky, Vl. Lossky, J. Meyendorff, I. Romanidis), „consideră teologia palamită drept un câștig de nerăpit al teologiei ortodoxe și tind uneori să facă din ea expresia identității ortodoxe (s. n.), constituind un curent definit adesea nu doar ca neo‑patristic, ci și ca „neo‑palamit”11.

Vom continua în numerele viitoare discuția despre controversa palamită și implicațiile ei contemporane, inclusiv cu referință la raportul dintre știință și ortodoxie.

Note:

1. Hristos Andrutsos, Dogmatica Bisericii ortodoxe răsăritene, Sibiu, 1930, XVI + 48p.
2Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, Iumina şidesăvârşi. Traducere, introducere şi note, Sibiu, 1946, XIII + 404 p.; II, Sibiu, 1947, XX + 285 p.; III, Sibiu, 1948, XVI + 464 p.; IV, Sibiu, 1948, Vll + 327 p.; V, Bucureşti, 1976, 329 p.; VI, Bucureşti, 1977, 392 p.; VII, Bucureşti, 1977, 527 p.; VIII, Bucureşti, 1979, 646 p.IX, Bucureşti, 1980, 645 p.; X, Bucureşti, 1981, 523 p.; XI (Editura Episcopiei Romanului), 1990, 698 p.; XIl, Bucureşti, 1991, 296 p. Cu cât înainta în traducere, cu atât notele părintelui devin mai voluminoase și mai profunde; se simte influența benefică a efortului de a traduce scrieri pline de har, care îl transformă pe traducător într‑un adevărat „organ al Duhului Sfânt”.
3. Părintele George Florovsky (23 august, 1893 – 11 august, 1979) a fost un preot, teolog și autor creștin ortodox proeminent al secolului XX, activ în mișcarea ecumenică. Stilul său literar este recunoscut pentru claritatea șiprofunzimea sa, tratând subiecte din aproape fiecare aspect al vieții Bisericii, cf. https://ro.orthodoxwiki.org/George_Florovsky
4. Hedonism – concepție care proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorința de a o obține drept principiu al comportamentului omenesc, cf. https://dexonline.ro/definitie/hedonism
5. Jean Claude Larchet, Teologia energiilor dumnezeiești, De la origini până la Sfântul Ioan Damaschin, Basilica, 2016
6. Gerhard Podskalsky, „Gregorios Palamas”, în: W. Kasper (ed.), Lexikon für Theologie und Kirche, vol. 4, 1995, col. 1010, apud Larchet, op. cit., p. 5.
7. Larchet, ibidem. Pentru teza împotrivirii la umanismul bizantin, de văzut lucrarea părintelui John Meyendorff, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama, versiunea românească apărută la editura Nemira, 2014. Teza susținută de Meyendorff este criticată însă de părintele John Romanidis în articolul „Notes on the Palamite Controversy and Related Topics”, în The Greek Orthodox Theological Review, 6/1960‑1961 pp. 186‑205. Dealtfel, o selecție importantă din scrierile părintelui Romanidis se găsesc și on‑line aici: http://www.romanity.org/data/contd.htm; de remarcat este și apariția, în două volume, a Dogmaticii Empirice după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, în limba română, la Editura Doxologia, în anii 2015 respectiv 2017, o adevărată revelație în câmpul dogmaticii de la noi.
8. Larchet, op. cit., p. 5.
9Mesalianism – erezie mistică apărută însecolul al IV‑lea. Membrii acestei secte mistice vroiau să se dedice cu totul rugăciunii, ca formă de luptă cu cel rău, deoarece considerau că Botezul este ineficace îna‑l exorciza. Din cauza acestei credinţe ei refuzau participarea la Sfintele Taine, iar ca mod de viaţă trăiau din cerşit, înîncercareade a dedica cât mai mult timp rugăciunii. Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Mesalianism.
10. Bogomilism – erezie de esență maniheistă bazată pe dualismul binelui (Dumnezeu, care creează lumea spirituală veșnică și nevăzută) și al răului (Satan, care creează lumea vizibilă: pămînt, cer, stele, animale, plante); omul este constituit tot din din două forțe antagonice: trupul, stăpînit de Satan, și sufletul, stăpînit de Dumnezeu; cf. https://dexonline.ro/definitie/bogomilism.
11. Larchet, op. cit., p. 8

 

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni