„Sărbătoarea Nașterii, pe care suntem chemați să o redescoperim în fiecare an până la sfârșitul vieții noastre, în taina sa nesfârșită, este proslăvirea prezenței lui Dumnezeu în om și în lume. Viața omului, condiția omenească, nu sunt absurde, precum nici istoria lumii nu este lipsită de sens. Păcatul e cel care lipsește omul de sensul vieții, aducându‑i suferința și moartea. Domnul Hristos însă este prezent ca supremul sens a tot ce există. Cuvântul lui Dumnezeu s‑a făcut om, s‑a revelat lumii prin Întrupare și prin lucrarea Sfântului Duh (...). În spatele fiecărei realități din această lume și în spatele fiecărui eveniment istoric se găsește un cuvânt al Cuvântului lui Dumnezeu”. 

Mitropolitul Iosif, „Hristos, văzut și nevăzut, prezent în viața omului și a lumii”

Nașterea lui Hristos printre oameni restabilește legătura între omul muritor, după căderea în păcat a lui Adam, și omul veșnic, așa cum l‑a făcut Dumnezeu, care poartă în el Duhul Tatălui ceresc. Fără Viața pe care numai Hristos ne‑o poate da, nu există o adevărată viață. De aceea, nașterea copilului Iisus este adevărata naștere a fiecăruia dintre noi. Căci fără Hristos nașterea noastră în această lume este în același timp începutul vieții și al morții: „Omul începe să moară când începe să trăiască. (...) De ce te topești după cele ce nu sunt? Ce te uimești privind la cele stricăcioase? De ce te bucuri pentru cele deșarte? De ce întârzii lângă cele ce curg în timp? De ce te răpești în imaginații? De ce te veselești de cele pe care le vei lăsa cât de curând și de a căror vedere te vei lipsi în veci?” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri). 

Hristos s‑a născut și a trăit în această lume, dar împărăția lui nu este din această lume (cf. Ioan 18, 36). Acesta este un adevăr fundamental al învățăturii lui Hristos, fără de care credința creștină nu ar avea niciun sens și nu ne‑ar fi de nicio trebuință. De aceea, „cel ce gândește cele pământești, nu cele de Sus, prin însuși acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl disprețuiește și îl nesocotește”. (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de el însuși). 

Omul modern a luat o direcție cu totul opusă învățăturii lui Hristos, dat fiind că cea mai mare parte a timpului lucrurile acestei lumi îi stăpânesc în întregime mintea și inima. Așa încât, în zilele noastre, Crăciunul seamănă tot mai mult cu o sărbătoare profană, o ocazie de a mânca bine, de a bea bine, de a face și de a primi cadouri... 

Când omul pune această lume și viața lui pământească în centrul existenței sale, el săvârșește un act de idolatrie faţă de ființa‑i muritoare, deci, în ultimă instanță, idolatrizează moartea, care devine astfel destinația finală a existenței omenești. „Făcându‑și din viață un idol, mai devreme sau mai târziu, omul încetează a mai înțelege pentru ce trăiește, ajungând astfel la o stare de tulburare plină de deznădejde.” (Starețul Nectarie de la Optina, Să cunoști țelul vieții). 

Căci viața fără Hristos ne duce la moarte, iar moartea cu Hristos ne duce la viața veșnică: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Hristosul înviat din morți nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.” (Romani 6, 8‑9). 

Fiul lui Dumnezeu s‑a născut în lumea noastră pentru ca și noi să ne putem naște în același fel în împărăția Lui, aidoma unor copii nevinovați: „Adevărat vă spun, că dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în împărăția cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele meu, mă primește pe mine.” (Matei 18, 2‑5). 

Copilul este făptura omenească cea mai apropiată de Dumnezeu, de aceea Dumnezeu s‑a pogorât printre noi sub înfățișarea unui nou născut: „Acești doi termeni, copil și Dumnezeu, conțin reve‑lația cea mai uimitoare a tainei Nașterii. La un anumit nivel de profunzime, taina se adresează în primul rând copilului care continuă să trăiască în secret în fiecare adult, și care continuă să audă ceea ce adultul nu mai aude, să răspundă cu o bucurie pe care nu mai este capabilă să o resimtă lumea adultă, plictisitoare, vlăguită și cinică.” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toți cei însetați). 

Faptul că Dumnezeu, Ființa veșnică, atotputernică și atotștiutoare, a venit printre noi întrupat într‑un nou născut, făptura umană cea mai fragilă, cea mai neînsemnată și neștiutoare, este o taină de nepătruns pentru mintea omului, care are tendința de a reduce adevărurile dumnezeiești la mica noastră scară de făpturi muritoare. De aceea nenumăratele opere artistice, din trecut și din zilele noastre, care îl reprezintă pe copilul Iisus în brațele Maicii sale sau în ieslea din Betleem, ne fac de multe ori să uităm taina de nepătruns care se află îndărătul acestor reprezentări omenești ale unui adevăr dumnezeiesc, pe care mintea omului nu‑l poate cuprinde, iar limbajul lui nu‑l poate exprima: „Sfânta sobornicească și apostolicească Biserică ne învață că Tatăl există deodată cu Fiul Lui, Unul născut, Care din El s‑a născut, în afară de timp, fără stricăciune, impasibil și de neînțeles, cum, numai Dumnezeul tuturor lucrurilor este.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica). 

O religie lipsită de taine și de zone necunoscute nu este decât o doctrină filozofică în care Dumnezeu este înlocuit de o idee omenească fără nicio legătură cu Dumnezeu cel viu. Adevărul propovăduit de Hristos nu este o teorie a vieții, ci viața însăși, un adevăr viu și întrupat în persoana lui: „Eu sunt învierea și viața.” (Ioan 11, 25). 

Această viață, care vine de la Dumnezeu și nu moare niciodată, ne este adusă de copilul Iisus, o viață infinită, ca și a lui, tot atât de nemăsurată și de neînțeleasă ca Dumnezeu însuși. Această viață nu o putem cunoaște decât trăind‑o noi înșine, urmând exemplul lui Hristos. Pruncul Iisus  cu alte cuvinte Dumnezeu  însuși, trebuie să se nască în inima noastră și în propria noastră existență pentru a ne da viața Sa, care a biruit moartea, pentru a reface prin trupul și sângele Lui unitatea dintre om și Dumnezeu, așa încât „toți să fie una, cum Tu Tată, ești în mine, și eu în tine, ca și ei să fie una în noi.” (Ioan 17, 21). 

Fie ca sărbătoarea Crăciunului să ne facă să‑L cunoaștem și să‑L primim pe pruncul Iisus în inima și în existența noastră. „Astăzi FIINȚA DUMNEZEIASCĂ a luat asupra Ei pecetea noastră omenească, pentru ca neamul omenesc să fie împodobit cu Pecetea DUMNEZEIRII.” (Sfântul Isaac Sirul, Predică la Nașterea Dumnului).