Sfântul1 mărturisitor și mucenic al lui Hristos Visarion Sarai s-a născut în 1714 la Majdan în Bosnia, și a primit la sfântul botez numele de Nicolae. Din copilărie, era atras de viața singuratică și de rugăciune, iar la vârsta de optsprezece ani a plecat în pelerinaj la locurile sfinte. S-a călugărit la mănăstirea Sfântul Sava cu numele de Visarion. La întoarcerea din Å¢ara Sfântă, a trecut pe la Muntele Athos, apoi s-a întors în țara sa. A intrat atunci în mănăstirea de la Pakra în Slavonia, unde a slujit ca diacon timp de șapte ani, înainte de a fi uns preot. Visarion era renumit în popor pentru sfințenia vieții sale și a darului pe care îl avea pentru predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Sub imboldul iubirii sale pentru locurile în care a trăit și a predicat Domnul, s-a dus încă o dată în Å¢ara Sfântă, apoi s-a întors să trăiască printre ai săi pentru a mărturisi pe Hristos Cel răstignit și înviat.
În acest timp, poporul ortodox din Balcani, mai ales pe teritoriul monarhiei austro-ungare, suferea de propaganda uniată, prin care romano-catolicii se sileau să aducă, cu sau fără voie, pe ortodocși la a-și lepăda credința strămoșească și a se supune papei de la Roma. Această presiune s-a făcut simțită mai ales sub domnia împărătesei Maria-Tereza (1741-1780) în Banat și în Transilvania. Înainte de aceasta, calviniștii făcuseră deja propagandă, însoțită de violență, dar Sârbii și Românii ortodocși rămăseseră tari în credința lor. Patriarhul sârb Arsenie al IV-lea (1726-1748), aflând de viața exemplară a sfântului Visarion, și văzând vrednicia sa de predicator și mărturisitor al adevăratei credințe, l-a trimis în jurul anului 1742, în Banat și în Transilvania, pentru a susține populațiile acestor ținuturi, oprimate de violența uniată, și unde anumiți ortodocși sub diferitele presiuni ale autorităților politice și ecleziastice, începuseră să accepte „unirea”. Sfântul Visarion considera această lucrare pe care o avea de înfăptuit ca pe o misiune încredințată de Dumnezeu, astfel că a apărat cu râvnă credința și pe credincioși în aceste ținuturi amenințate. Mergea din sat în sat, îndemnând poporul să rămână statornic în credința strămoșească. Credincioșii vedeau puterea și harul dumnezeiesc în aceste predici, astfel încât sfântul Visarion era adesea așteptat de o mare mulțime adunată în alai, cu lumânări și cădelnițe, în sunet de clopote.
Faima noului apostol a ajuns curând la auzul Habsburgilor care l-au arestat. După ce a fost torturat, a fost mutat în diferite închisori. În ultima dintre ele, la Kufstein, în munții Tyrolului, sfântul mărturisitor și-a dat sufletul, ostenit de suferințele și greutățile pe care le îndurase pentru Hristos. Cinstit de poporul ortodox încă de când era în viață, sfântul Visarion a fost de îndată cinstit ca mucenic2.
În ceea ce privește pe sfântul Sofronie, acesta era de fel din Chioara, în apropiere de Alba Iulia, în Transilvania, și se numea Stan atunci când trăia în lume. Devenit călugăr în Valahia sub numele de Sofronie, s-a întors în ținutul său natal și a întemeiat un mic schit, în jurul anului 1756. Numeroși ortodocși nu au întârziat a-l vizita. Sofronie îi susținea în credință, și îi încuraja să nu se supună propagandei uniate. Din acest motiv, romano-catolicii au distrus schitul și au silit pe Sofronie să plece.
De nouă ori, sfântul Sofronie a fost arestat și supus chinurilor, dar harul dumnezeiesc l-a apărat. A găsit în aceste încercări forțe noi pentru a predica poporului credința în tradițiile sfinților Părinți, și a organizat adunări de clerici și mireni, printre care cea mai renumită a fost cea care s-a ținut în 1761 la Alba Iulia. În cursul acestei întâlniri, ortodocșii au cerut autorităților austriece să nu-i împiedice a avea propriii lor episcopi, și au obținut câștig de cauză. Apoi, sfântul Sofronie s-a retras la mănăstirea Curtea-de-Argeș, unde a adormit cu pace.
În ceea ce privește pe mucenicul Oprea Miclăuș, știm că s-a născut la Săliștea, în apropiere de Sibiu. Era țăran, căsătorit și tată de familie. Văzând prigoana pe care o sufereau ortodocșii și fuga multora dintre ei către Valahia, s-a ridicat pentru apărarea credinței și a mijlocit pe lângă putere pentru orfanii ortodocși, care sufereau multe răutăți. În 1748, s-a dus chiar la Viena pentru a cere libertatea religioasă pentru credincioșii din Arad. Atunci a fost arestat și osândit la muncă silnică pe viață în temnița de la Kufstein, în munții tirolezi. Aici și-a sfârșit viața și luptele, primind de la Hristos cununa muceniciei3.
Sfântul Moise Măcinic fusese hirotonit preot la București, de către mitropolitul Ungro-Vlahiei, Neofit, în 1746. S-a opus cu vitejie propagandei uniaților, și pentru aceasta a fost arestat și întemnițat la Sibiu timp de șaptesprezece luni. Eliberat cu condiția de a nu mai sluji ca preot, a trăit un timp ca un simplu sătean, dar s-a opus încercărilor preotului uniat din acel loc de a atrage pe concetățenii săi la falsa unire. În 1752, credincioșii l-au trimis în misiune la Viena, împreună cu sfântul Opraa Miclăuș (cf. notița precedentă), pentru a prezenta împărătesei Maria-Tereza o cerere de dreptate și apărare a Bisericii Ortodoxe din partea de sud a Transilvaniei. Dar drept orice răspuns, împărăteasa a poruncit să fie aruncat în temniță, fără judecată, în fortăreața de la Kufstein. În anii următori, reprezentanți ai clerului și ai poporului din Transilvania au cerut în repetate rânduri eliberarea sfinților mărturisitori, dar fără nici un rezultat. La 24 iulie 1784, soția lui Moise, Stana, a trimis o jalbă împăratului Iosif al II-lea, cerând eliberarea soțului ei, deținut de treizeci și doi de ani. Direcția închisorilor austriece a răspuns că nu cunoștea existența unui deținut cu acest nume, ceea ce lasă să se presupună că cei doi sfinți și-au sfârșit zilele în temnițele de la Kufstein, păstrând întreagă credința lor ortodoxă și ducând la cer cununa de slavă a mucenicilor.
Sfântul Ioan din Galeș fusese hirotonit la București (sau la Râmnic), din cauza lipsei unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat și el printre vitejii mărturisitori ai credinței ortodoxe împotriva uniatismului. Într-o zi, oamenii stăpânirii au dat buzna în toiul nopții în casa sa din satul Galeș, pentru a-l aresta. Cum Părintele Ioan nu era acolo, au legat-o pe soția sa și au început să o pună la cazne. Vecinii, atrași de țipetele ei, au sosit în fugă; unul dintre ei a fost ucis de un foc de pistol. În 1752, Părintele Ioan și alți credincioși s-au dus în Banat, unde au înmânat sfinților mărturisitori Moise Măcinic și Oprea un raport al creștinilor din partea de apus a Transilvaniei asupra răutăților uniaților, care era menit să susțină misiunea acestora la curtea de la Viena. La întoarcerea sa, Ioan și-a reluat lupta fără preget pentru păstrarea tradițiilor ortodoxe.
În mai 1756, a fost arestat și dus la Sibiu, în lanțuri. Osândit la temniță pe viață din porunca împărătesei Maria-Tereza, a fost întemnițat la Deva, iar după un an a fost transferat la Graz, în Austria. În 1776, niște negustori din Brașov, care se găseau cu treburi la Graz, au cercetat pe părintele Ioan în temniță, iar acesta le-a spus cu aceeași tărie ca și cu douăzeci de ani în urmă: „Mai bine să mor în temniță, decât să mă lepăd de credința mea biruitoare!” Apoi a fost transferat în fortăreața de la Kufstein, unde și-a sfârșit zilele în suferințe de nespus, ca și alți mărturisitori ai credinței ortodoxe din Transilvania (după 1780).
Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, Luna Octombrie
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team