Trăim într-un veac al răspândirii în cele din afară, al fărâmiÅ£ării vieÅ£ii ÅŸi al înstrăinării de noi înÅŸine, pentru că omul modern îÅŸi ignoră propria inimă, în care se concentrează toată umanitatea ÅŸi de care depinde echilibrul sufletesc ÅŸi pacea lăuntrică. Constatăm cu durere că, pe măsură ce ÅŸtiinÅ£a ÅŸi tehnica progresează uluitor, în aceeaÅŸi măsură cultura inimii, a comuniunii ÅŸi a relaÅ£iilor dintre oameni se degradează, spre marea lor nefericire. Este rolul primordial al Bisericii de a-i ajuta pe oameni să-ÅŸi redescopere propria lor fire sau inima. Aceasta este, mai cu seamă, datoria noastră, a ortodocÅŸilor, care avem o spiritualitate prin excelenÅ£ă mistică! Dar câÅ£i dintre ortodocÅŸi cunosc ÅŸi trăiesc propria lor spiritualitate? CâÅ£i au auzit de isihasm sau câÅ£i practică cu adevărat „rugăciunea lui Iisus”? Sau cel puÅ£in ÅŸtiu că orice rugăciune sau slujbă trebuie interiorizată. Din păcate, această comoară rămâne ascunsă pentru cei mai mulÅ£i. TotuÅŸi TradiÅ£ia liturgică ÅŸi duhovnicească a Bisericii este la îndemâna tuturor, iar cei ce fac un efort de interiorizare pot să descopere bogăÅ£ia inepuizabilă a spiritualităÅ£ii ortodoxe ca viaÅ£ă în Hristos ÅŸi ca viaÅ£ă în Duhul Sfânt. Pentru aceea, slujitorii Sfintelor Altare trebuie să vină în ajutorul credincioÅŸilor ÅŸi să încurajeze o viaÅ£ă liturgică autentică, ÅŸtiind că toate comorile Ortodoxiei se ascund în rugăciunea publică a Bisericii.

Este datoria primordială a episcopului, ca cel ce prezidează orice sinaxă euharistică ÅŸi, în general, orice sinaxă liturgică din eparhia sa, să insiste mereu pe interiorizarea fiecărui act liturgic. Pentru că de felul cum trăim Liturghia ÅŸi ne rugăm depinde ÅŸi angajarea noastră în cele din afară.

Demnitatea episcopului, ca a oricărui botezat, vine din botezul său, care îi conferă gratuit toate darurile (1 Corinteni 1, 5-7). Ea este harismatică, pentru că atât mărturisirea dreptei credinÅ£e, cât ÅŸi trăirea ei prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu depind în tot momentul de harul Duhului Sfânt. După Sfântul Simeon Noul Teolog, nu ne putem numi cu adevărat creÅŸtini dacă nu experimentăm în chipul cel mai real darurile primite la botez, viaÅ£a creÅŸtină fiind actualizarea continuă a botezului. Tot astfel putem spune că nu suntem episcopi sau preoți decât în măsura în care actualizăm sau facem cele pentru care am primit puterea prin Taina Hirotoniei, adică în măsura în care împlinim cele ce Å£in de preoÅ£ie sau de arhierie. Altfel harul se retrage sau, ÅŸi mai grav, ni se face pricină de osândă pentru că-i împiedicăm lucrarea.

Episcopul este moÅŸtenitor special al harului apostolic (cf. Efeseni 4, 7-16; 1 Timotei 4, 14). Numai episcopii au succesiunea apostolică, nu ÅŸi preoÅ£ii, care fac totul din delegaÅ£ia episcopului. TotuÅŸi, episcopul nu monopolizează harul, ci îl exercită în mod special. El are tot harul ÅŸi toată vocaÅ£ia de Păstor, de ÎnvăÅ£ător, de Îndrumător…, dar atât harul cât ÅŸi vocaÅ£ia episcopală decurg din poruncile lui Hristos date apostolilor. Cu deosebire, propovăduirea Evangheliei, a dreptei credinÅ£e, dar nu „numai în cuvânt, ci ÅŸi întru putere ÅŸi în Duhul Sfânt” (1 Tesaloniceni 1, 5), adică prin exemplul personal, este expresia conÅŸtiinÅ£ei Bisericii ÅŸi a harismei misionare a episcopului, succesor al apostolilor.

Episcopul este chipul lui Hristos, ca ÅŸi al Tatălui ÅŸi al Duhului. Acest statut iconologic explică faptul că onorurile date episcopului nu se referă la persoana sa, ci la slujirea sau ministerul său. Sfântul Ignatie al Antiohiei dezvoltă în toate epistolele sale această concepÅ£ie iconologică a episcopului. Episcopul naÅŸte fii pentru viaÅ£a în Hristos ÅŸi în Duhul Sfânt. Totodată, ca Părinte duhovnicesc, se îngrijeÅŸte de creÅŸterea ÅŸi de progresul duhovnicesc al credincioÅŸilor, al călugărilor ÅŸi al preoÅ£ilor. Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează această paternitate prin exemplul Sfântului Proroc Moise: „Sufletele dezordonate, care însă se dedau virtuÅ£ii ÅŸi care urmează pe legislator, în felul lor de a vieÅ£ui, atunci când părăsesc graniÅ£ele Egiptului (adică patimile ÅŸi ispitele) sunt urmărite de atacurile altor ispite care le produc frică, teamă ÅŸi pericole mortale... Dar Moise, sau unul din cei investiÅ£i cu conducerea poporului, se va opune prin sfaturile sale acestor tulburări ÅŸi va reconforta sufletul cu nădejdea în ajutorul divin.”. Însă Sfântul Grigorie adaugă: „aceasta nu se va produce dacă inima superiorului vorbeÅŸte cu Dumnezeu. Într‑adevăr, mulÅ£i din cei investiÅ£i cu o asemenea autoritate caută să fie asigurată doar ordinea exterioară. De lucrurile ascunse, văzute numai de Dumnezeu, nici măcar nu Å£in seamă. Moise însă nu proceda aÅŸa.” (ViaÅ£a lui Moise, SC n1, Paris, Éditions du Cerf, 1941, p. 91). Cu alte cuvinte, episcopul trebuie să vorbească mereu despre poporul său lui Dumnezeu Tatăl, cum făcea Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos.

SLÄ‚BIREA ISTORICÄ‚ A MISIUNII DUHOVNICEÅžTI A EPISCOPATULUI

O scurtă privire istorică a evoluÅ£iei episcopatului, atât la noi cât ÅŸi în alte Biserici locale, ne face să înÅ£elegem că, datorită grijilor administrative legate de contextul vieÅ£ii, misiunea episcopilor s-a redus adeseori la funcÅ£iuni administrative, pe care aceÅŸtia le-au asumat foarte bine, dar care i-au absorbit. Tocmai acest lucru îl denunÅ£ă Sfântul Grigorie de Nyssa, în textul citat mai sus: se caută doar asigurarea ordinii exterioare, fără să îngrijească de realitatea interioară a Bisericii… Nimeni nu neagă importanÅ£a administraÅ£iei unei eparhii, care este expresia dragostei fireÅŸti a tatălui pentru familia sa (cf. 1 Timotei 3, 1-5; Tit 1, 5-9). Însă dragostea unui părinte pentru familia sa nu se reduce la bunurile materiale necesare traiului, ci are în vedere în primul rând creÅŸterea duhovnicească a membrilor familiei. Episcopul trebuie să se îngrijească de Biserica sa cu solicitudinea unui mire: „după cum Hristos a iubit Biserica ÅŸi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinÅ£ească, curăÅ£indu-o cu baia apei prin cuvânt, ÅŸi ca s-o înfăÅ£iÅŸeze SieÅŸi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă ÅŸi fără prihană” (Efeseni 5, 25-27). Grija primordială a episcopului este deci ca poporul pe care-l păstoreÅŸte, preoÅ£i, monahi ÅŸi credincioÅŸi, să fie sfânt ÅŸi fără prihană.

Cea mai gravă consecinÅ£ă a absorbirii de grijile administrative este îndepărtarea episcopului de viaÅ£a pastorală ÅŸi duhovnicească concretă a parohiilor ÅŸi a mănăstirilor. Nemaiavând timpul necesar să întreÅ£ină o relaÅ£ie duhovnicească personală cu credincioÅŸii ÅŸi cu preoÅ£ii, episcopul se îndepărtează vrând-nevrând de poporul pe care-l păstoreÅŸte, chiar dacă acesta îl venerează ca pe o apariÅ£ie divină, de care însă nu se poate împărtăÅŸi în mod real.

La această înstrăinare contribuie ÅŸi mărimea excesivă a eparhiilor. Este absolut imposibil ca episcopul care păstoreÅŸte sute de parohii să cunoască realităÅ£ile din aceste parohii pe care nu le poate vizita nici o dată la zece ani. El nu poate întreÅ£ine o relaÅ£ie personală consecventă nici măcar cu preoÅ£ii care-l reprezintă în parohii.Ca Părinte duhovnicesc al tuturor păstoriÅ£ilor săi, episcopul ar trebui să fie duhovnicul cel puÅ£in al preoÅ£ilor săi. ÎnmulÅ£irea eparhiilor cu administraÅ£ie simplă ÅŸi cu accentul pus pe misiune este o necesitate vitală.

NOUTATEA CHEMÄ‚RII EPISCOPALE

Episcopul este în primul rând monah. Acest lucru nu este doar o formalitate, ci o realitate profundă. Biserica ÅŸi-a ales episcopi dintre călugări încă din secolul IV, pentru a avea ca păstori oameni care au câÅŸtigat în lupta duhovnicească virtuÅ£ile lui Hristos ÅŸi au ca scop al vieÅ£ii sfinÅ£irea cotidiană a vieÅ£ii lor.

În calitatea sa de monah, episcopul este în primul rând Părintele monahilor din eparhia sa, motiv pentru care el este ales adesea dintre stareÅ£ii de mânăstiri. Pentru ca harisma monastică să rămână vie în episcop, este necesar ca el:

• să păstreze o legătură reală cu mânăstirea sa de metanie;
• să păstreze practica de totdeauna a Bisericii de a avea un Părinte duhovnicesc la care să se spovedească regulat ÅŸi cu care să se consulte mereu;
• să respecte cu scrupulozitate făgădu-ințele monahale, recitind adeseori slujba tunderii în monahism.

Episcopul trebuie să lupte astăzi cu deosebire contra secularizării lumii. În acest sens, viaÅ£a sa simplă de monah îl va ajuta în modul cel mai înalt să convingă lumea că scopul ei este transcendental. „Cel ce n-a renunÅ£at mai întâi la lume… care nu iubeÅŸte sincer pe Hristos ÅŸi nu ÅŸi-a pierdut sufletul său pentru El… care nu s-a învrednicit să primească acelaÅŸi Duh dumnezeiesc ca ÅŸi Apostolii…, acela să nu îndrăznească să accepte preoÅ£ia ÅŸi autoritatea peste suflete sau să tindă la aceasta” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne 58, 224-248).

Episcopul este un teolog mistic, el vorbeÅŸte din ceea ce trăieÅŸte, din ceea ce cunoaÅŸte prin experienÅ£ă. Predica episcopului în cadrul liturgic este extrem de importantă ÅŸi corespunde harismei sale de păstrător ÅŸi de garant al dreptei credinÅ£e. De la episcop nu se aÅŸteaptă o învăÅ£ătură academică, ci una harismatică: „căci dacă descoperirea adevăratei înÅ£elepciuni ÅŸi a cunoÅŸtinÅ£ei de Dumnezeu trebuia să ni se dea prin litere ÅŸi studii…, ce nevoie am mai fi avut de credinÅ£ă sau de botez sau de împărtăÅŸirea cu Sfintele Taine? Cu siguranÅ£ă, nicio nevoie” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 9,10-14). Știm că predica Mântuitorului ÅŸi a SfinÅ£ilor Apostoli era întărită prin semne ÅŸi minuni (cf. Fapte 2, 22; Evrei 2, 4; Marcu 16, 20). Puterea cuvântului, ca ÅŸi a lucrării, vin exclusiv din viaÅ£a duhovnicească, lăuntrică, a propovăduitorului.

Episcopul este un frate; el îÅŸi manifestă paternitatea prin dragoste frăÅ£ească ÅŸi compasiune. Prefericitul Părinte Daniel, în cartea „La Joie de la Fidelite” (Éditions du Cerf, Paris, 2009, p. 400), spune: „prima calitate a unui bun păstor duhovnicesc este aceea de a avea o inimă compătimitoare care suferă pentru credincioÅŸi, o inimă plină de dragoste jertfelnică pentru Biserică. Altfel spus, păstorul cel bun este omul care lucrează din toată inima pentru mântuirea oamenilor.”. Episcopul este frate cu ceilalÅ£i creÅŸtini prin Sfântul Botez, cu monahii prin voturile monahale, cu episcopii prin harul arhieriei, căci niciun episcop nu este deasupra celorlalÅ£i. În acelaÅŸi timp, episcopul este frate cu toÅ£i, el este un „frate universal” (Părintele Lev Gillet), frate al tuturor oamenilor contemporani cu el. Acest spirit ÅŸi comportament frăÅ£esc, care înseamnă a se pune în rând cu ceilalÅ£i prin compasiune ÅŸi interesul pentru ei, prin slujirea lor, atât din punct de vedere eclezial cât ÅŸi social, constituie astăzi baza elanului misionar. Un adevărat frate nu îi judecă pe semenii săi,  dimpotrivă, ia asupra sa păcatele celorlalÅ£i. În acest sens, Hristos S-a arătat frate al tuturor, deÅŸi era, în acelaÅŸi timp, chipul desăvârÅŸit al Tatălui. De aici înÅ£elegem că paternitatea adevărată se manifestă ca fraternitate, adică egalitate de persoane sau ipostasuri.

† Mitropolitul Serafim