Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog într-o nouă traducere, versificată, a monahului Maxim
Cuvântul 26
Cum că acela ce încă trăiește întru necunoașterea lui Dumnezeu mort este în mijlocul celor ce trăiesc întru cunoașterea lui Dumnezeu; şi cum că celor ce cu nevrednicie se împărtășesc cu Sfintele Taine, dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului nedeslușit li se face.
Pe aceeasi tema
Ca un mort acuma, Doamne, între cei vii mă găsesc,
iar între cei morți mă aflu ca un om care trăiesc1,
eu, cel mai de plâns, Stăpâne, mai jalnic şi ticăit
dintre oamenii pe care pre pământ i‑ai făurit,
căci a fi mort între vii ce sunt ție‑afierosiți.
Negreșit mai rău m‑arată decât cei nicicând zidiți.
Iar dobitocească viață între morți a viețui,
ca o necuvântătoare, e totuna cu‑a trăi!
Viaţa celor ce pre tine Dumnezeu nu te știu, oare
nu‑i aceeași viețuire și‑ntocmai asemănare?
Deși‑mi pare că de‑acuma te cunosc şi te știu bine,
și‑mi pare că am credință, că laud şi chem pre tine,
iară gura mea rostește cuvintele învățate
şi cânt rugăciuni şi lauzi, carile ne‑au fost lăsate
de sfinții cei din vechime, de sfinții cari‑au avut
Duhul tău cel Sfânt2 și‑n slove şi în scris le‑au așternut,
și rostind acestea toate şi crezând c’am isprăvit
vreo lucrare însemnată, rămân prost şi nesimțit.
Precum pruncii când învață şi nu pricep ce grăiesc,
așa eu, în psalmi, în cânturi şi în rugi îngăduiesc3,
lăudându‑te pre tine, Singurul îndurător,
eu spre slava şi lumina‑ți rămân tot nesimțitor.
Precum şi cei din eresuri, cari multe cunoșteau,
cum că te cunosc pre tine, ticăiții, socoteau
și credeau că văd spre tine, Doamne, Dumnezeul meu,
tot aşa rugăciuni multe şi mulți psalmi rostindu‑ți eu,
doar cu gura și cu limba (poate şi cu inima)
a credinței vârfuire socotesc a o avea,
și că, prin aceste lucruri, am întreagă cunoștința4
adevărului de‑acuma, și mai mult n‑am trebuință,
şi făcând acestea toate zic, Doamne, a te vedea,
Cel ce ești Lumina Lumii, şi în mâini a te ținea.
Şi‑împreună‑a fi cu mine și mai vârtos socotesc
de‑a Dumnezeirii‑Ţi fire că mă şi împărtășesc5!
Ba încă adesea aflu despre mine întru pilde
şi cuvintele Scripturii, cercetând, le pun ’nainte,
zic: ,,A spus Stăpânul, în Scriptură, că acei
ce‑i beau sângele, iar trupul îl mănâncă, petrec ei
întru dânsul, Domnul Însuși întru dânșii locuind”6.
Dar zicând astfel de vorbe mă văd propovăduind
pre Cel Necuprins vreodată, cum că poate fi cuprins
şi că‑n trup ce se atinge stă ascuns Cel Neatins,
ținut şi văzut zicându‑ţi celui pururi neținut.
Neștiind, năpăstuitul, că în cei în care‑ai vrut,
pentru omul ce văzut e, şi ținut e şi simțit,
simțit şi ținut cu mâna şi văzut ești, negreșit,
Ziditorule. Ci însă, întru cei necurățiți,
cum sunt eu, și în aceia ție neînvredniciți,
pre simțitul trup şi sânge Dumnezeu cu dinadins
îl faci şi, cu neschimbare, îl preschimbi întru neprins
şi de neținut cu totul, făcându‑l cu‑adevărat
trup duhovnicesc şi sânge nevăzut (cum altădat’,
ușile chiar încuiate, ai intrat şi ai ieșit,
eu, cel mai de plâns, Stăpâne, mai jalnic şi ticăit
dintre oamenii pe care pre pământ i‑ai făurit,
căci a fi mort între vii ce sunt ție‑afierosiți.
Negreșit mai rău m‑arată decât cei nicicând zidiți.
Iar dobitocească viață între morți a viețui,
ca o necuvântătoare, e totuna cu‑a trăi!
Viaţa celor ce pre tine Dumnezeu nu te știu, oare
nu‑i aceeași viețuire și‑ntocmai asemănare?
Deși‑mi pare că de‑acuma te cunosc şi te știu bine,
și‑mi pare că am credință, că laud şi chem pre tine,
iară gura mea rostește cuvintele învățate
şi cânt rugăciuni şi lauzi, carile ne‑au fost lăsate
de sfinții cei din vechime, de sfinții cari‑au avut
Duhul tău cel Sfânt2 și‑n slove şi în scris le‑au așternut,
și rostind acestea toate şi crezând c’am isprăvit
vreo lucrare însemnată, rămân prost şi nesimțit.
Precum pruncii când învață şi nu pricep ce grăiesc,
așa eu, în psalmi, în cânturi şi în rugi îngăduiesc3,
lăudându‑te pre tine, Singurul îndurător,
eu spre slava şi lumina‑ți rămân tot nesimțitor.
Precum şi cei din eresuri, cari multe cunoșteau,
cum că te cunosc pre tine, ticăiții, socoteau
și credeau că văd spre tine, Doamne, Dumnezeul meu,
tot aşa rugăciuni multe şi mulți psalmi rostindu‑ți eu,
doar cu gura și cu limba (poate şi cu inima)
a credinței vârfuire socotesc a o avea,
și că, prin aceste lucruri, am întreagă cunoștința4
adevărului de‑acuma, și mai mult n‑am trebuință,
şi făcând acestea toate zic, Doamne, a te vedea,
Cel ce ești Lumina Lumii, şi în mâini a te ținea.
Şi‑împreună‑a fi cu mine și mai vârtos socotesc
de‑a Dumnezeirii‑Ţi fire că mă şi împărtășesc5!
Ba încă adesea aflu despre mine întru pilde
şi cuvintele Scripturii, cercetând, le pun ’nainte,
zic: ,,A spus Stăpânul, în Scriptură, că acei
ce‑i beau sângele, iar trupul îl mănâncă, petrec ei
întru dânsul, Domnul Însuși întru dânșii locuind”6.
Dar zicând astfel de vorbe mă văd propovăduind
pre Cel Necuprins vreodată, cum că poate fi cuprins
şi că‑n trup ce se atinge stă ascuns Cel Neatins,
ținut şi văzut zicându‑ţi celui pururi neținut.
Neștiind, năpăstuitul, că în cei în care‑ai vrut,
pentru omul ce văzut e, şi ținut e şi simțit,
simțit şi ținut cu mâna şi văzut ești, negreșit,
Ziditorule. Ci însă, întru cei necurățiți,
cum sunt eu, și în aceia ție neînvredniciți,
pre simțitul trup şi sânge Dumnezeu cu dinadins
îl faci şi, cu neschimbare, îl preschimbi întru neprins
şi de neținut cu totul, făcându‑l cu‑adevărat
trup duhovnicesc şi sânge nevăzut (cum altădat’,
ușile chiar încuiate, ai intrat şi ai ieșit,
şi întru frângerea pâinii7 de îndată ai pierit
de la ucenicii încă ce‑aveau ochii cei trupești),
așa şi pâinea ceasta acum o desăvârșești
și o faci cu dinadinsul trup al tău duhovnicesc8.
Iară mie mi se pare că te am și stăpânesc,
fie că voiești aceasta, fie chiar şi ne‑voind.
Şi pre trupul tău mâncându‑l mă socotesc părtăşind
cu Tine, al meu Hristoase, și ca un sfânt petrec eu,
împreună‑moștean ție, moștean al lui Dumnezeu9
și frate al tău așijderi, slavei împărtășitor.
Însă chiar dintru aceasta mă arăt nesimțitor!
Dintr‑aceasta se arată că nu știu ce psălmuiesc,
nici cele ce cuget pururi şi le cânt şi le grăiesc.
Căci de cunoșteam acestea puteam ști dintru‑nceput
că om fără de schimbare, Dumnezeu tu, te‑ai făcut,
ca luând pre mine‑aspră‑ți să mă îndumnezeiești.
Dar nu şi întru grosimea omului să‑ngăduiești,
nici să fii în stricăciune ținut tu, Cel Neținut,
cel nestricăcios cu firea şi neprins ori priceput.
Deci, dacă‑aș ști asta şi dacă aș fi crezând,
că se fac nedeslușite trupul şi sângele sfânt,
și mie, celui nevrednic, foc de neapropiat,
cu frică şi cu cutremur şi cu totul spăimântat
m‑aș cumineca cu ele, curățindu‑mă ’nainte
cu lacrimi şi cu suspinuri şi pocăință fierbinte.
Acum stau în întunerec, rătăcesc dintru neștire10,
ținut fiind eu, stricatul, în deplină nesimțire.
Însă totuși cad la tine, te rog şi mă cuceresc,
şi te chem şi cer fierbinte mila ta să dobândesc.
Cată şi‑acum asupră‑mi, Atotîmpărate‑al meu,
și arată‑mi îndurarea, nepomenirea de rău.
Şi marea milostivire către mine, desfrânatul,
cel întru nemântuire, vameșul şi prea spurcatul,
care decât toată firea celor necuvântătoare
și a celor ce cuvântă ți‑am greșit cu‑înverșunare!
Ci măcar că‑n viață relele toate‑am lucrat,
drept Dumnezeu Făcătorul te mărturisesc curat
Fiu lui Dumnezeu, cu Tatăl de‑o fiiere şi de‑o cinste,
care te‑ai născut dintr‑însul de toți vecii mai nainte
așa şi pâinea ceasta acum o desăvârșești
și o faci cu dinadinsul trup al tău duhovnicesc8.
Iară mie mi se pare că te am și stăpânesc,
fie că voiești aceasta, fie chiar şi ne‑voind.
Şi pre trupul tău mâncându‑l mă socotesc părtăşind
cu Tine, al meu Hristoase, și ca un sfânt petrec eu,
împreună‑moștean ție, moștean al lui Dumnezeu9
și frate al tău așijderi, slavei împărtășitor.
Însă chiar dintru aceasta mă arăt nesimțitor!
Dintr‑aceasta se arată că nu știu ce psălmuiesc,
nici cele ce cuget pururi şi le cânt şi le grăiesc.
Căci de cunoșteam acestea puteam ști dintru‑nceput
că om fără de schimbare, Dumnezeu tu, te‑ai făcut,
ca luând pre mine‑aspră‑ți să mă îndumnezeiești.
Dar nu şi întru grosimea omului să‑ngăduiești,
nici să fii în stricăciune ținut tu, Cel Neținut,
cel nestricăcios cu firea şi neprins ori priceput.
Deci, dacă‑aș ști asta şi dacă aș fi crezând,
că se fac nedeslușite trupul şi sângele sfânt,
și mie, celui nevrednic, foc de neapropiat,
cu frică şi cu cutremur şi cu totul spăimântat
m‑aș cumineca cu ele, curățindu‑mă ’nainte
cu lacrimi şi cu suspinuri şi pocăință fierbinte.
Acum stau în întunerec, rătăcesc dintru neștire10,
ținut fiind eu, stricatul, în deplină nesimțire.
Însă totuși cad la tine, te rog şi mă cuceresc,
şi te chem şi cer fierbinte mila ta să dobândesc.
Cată şi‑acum asupră‑mi, Atotîmpărate‑al meu,
și arată‑mi îndurarea, nepomenirea de rău.
Şi marea milostivire către mine, desfrânatul,
cel întru nemântuire, vameșul şi prea spurcatul,
care decât toată firea celor necuvântătoare
și a celor ce cuvântă ți‑am greșit cu‑înverșunare!
Ci măcar că‑n viață relele toate‑am lucrat,
drept Dumnezeu Făcătorul te mărturisesc curat
Fiu lui Dumnezeu, cu Tatăl de‑o fiiere şi de‑o cinste,
care te‑ai născut dintr‑însul de toți vecii mai nainte
și în vremile din urmă ca prunc ai luat născare
dintru Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare,
și om făcându‑te, Doamne, pentru mine‑ai pătimit
și te‑ai răstignit, Stăpâne, și‑îngropare ai primit
și din morți, după trei zile, Hristoase, ai înviat
și te‑ai înălțat cu trupul unde n‑ai fost depărtat.
Deci așa crezându‑ţi ție şi‑nchinându‑mă aşa
şi nădăjduind că iarăși vei veni a judeca,
răsplătind fieștecărui cele după vrednicie11,
credința în loc de lucruri socotească‑mi‑se mie
și să nu cauți faptele care deplin să mă‑ndreptăţească12,
ci credința13 mea aceasta de‑ajuns să se dovedească
în locul acelor toate: răspuns numai ea va da,
ea‑mi va da îndreptățire, părtaș mă va arăta
veșnicei tale slave14. Că ai zis, Hristoase‑al meu:
„Cel ce crede întru mine viață va avea mereu,
nemaivăzând în veci moarte15”. Ci dacă credinţa‑n tine
mântuiește şi spășește16 deznădăjduiți ca mine,
iată, cred, mă mântuiește, dându‑mi iar lumina ta
și pre sufletu‑mi Stăpâne, ce petrece pururea
bezna‑n întunerec, și‑n umbra morții ținut17,
arătându‑te tu iarăși, luminează‑l şi mai mult
și dă mie umilință, băutura‑nvietoare,
băutura ce îngrașă simțirile‑mi tânjitoare
dintru trup şi dintru suflet, şi îmi dăruiește mie
băutura ce de‑a pururi dă viață şi veselie,
de carea, Hristoase Doamne, nicicând nu mă depărta.
Pre cel ce mi‑am pus în tine întreagă nădejdea mea18!
Pre cel ce mi‑am pus în tine întreagă nădejdea mea18!
Note:
1. Cf. Tov. 5:10, varianta lom, varianta lungă (v. Septuaginta, vol. 3, Ed. Polirom, 2005, p. 435).
2. Cf. Fap. 19:2.
3. Cf. Ef 5:19.
4. CI. Tit 1:1.2; Cf. In. 8: 12.
5. Cf. 2 Pt. 1:4.
6. Cf. In 20:19.
7. Cf. Lc. 24:30.
8. Cf. 1 Cor. 10:3.
9. Cf. Rm. 8:17.
10. Cf. Ps. 106:10; Mt. 22:29.
11. Cf. Mt. 16:27.
12. Cf. lac, 2: 24.
13. Cf. Rm. 3:28.
14. Cf. 1 Pt. 5:1.
15. Cf. In. 11:25‑26.
16. Cf. Mt. 9:22
17. Cf. Is. 9:1; Ps. 106:10.
18. Cf. Ps. 77:7l; 140:8; 142:8.
Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana
O nouă etapă în renovarea și amenajarea „Mănăstirii Sfântului...
30 Septembrie 2025
Congresul Tinerilor NEPSIS Spania
15 Septembrie 2025
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team