Independența acestor state și organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei și papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, și Patriarhia de la Constantinopol. Ne vom opri mai întâi asupra Å¢ării Românești, nu înainte de a aminti situația care a precedat momentul independenței.

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpați și Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor românești acest spațiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau așa zise „țări” ale populației autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceștia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoșat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formațiuni politice dinspre Carpați. Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Åžtefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spațiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpați. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relație cu papa, ea încearcă să se extindă și de cealaltă parte a Carpaților, înființându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaților. Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericești mult mai vechi a românilor ortodocși (menționați în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa își exprimă nemulțumirea față de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care țin de ritul grecilor”. Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri și sași „trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi amintește lui Bela: „tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toți neascultătorii față de Biserica catolică din țara ta să se supună acestei Biserici” și îl sfătuiește cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru acești valahi „schismatici”. Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenței unei ierarhii bisericești a românilor ortodocși, arătând totodată vitalitatea credinței lor și capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniți la 1247 vorbește despre existența unor formațiuni politice românești între Carpați și Dunăre (Å¢ara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaș, Å¢ara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire și despre „bisericile clădite” de ei. Å¢ara românească sau Ungrovlahia se naște prin unificarea acestor formațiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părțile Argeșului.

II. Întemeierea Å¢ării Românești și înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providențial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiția populară îl cinstește sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit și om înțelept, el reușește să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpați și Dunăre. El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părțile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpați. La început Basarab acceptă condiția de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea țării, el reușește și obținerea independenței față de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Å¢ării Românești. Domn credincios, el este și ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeș, pe care o vor termina urmașii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Românești a fost însoțită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul țării. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraș de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeș pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă și rodnică până la 1372[1]. Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situație nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creștinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiași Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face decât să încuviințeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte și dascăl al lor, și să primească bucuros și să împlinească toate câte va spune, va sfătui și va învăța cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredințarea și făgăduința față de sfânta, catolicească și apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

Bibliografie :

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic și de misiune al B.O.R., București, 2006

Åžerban Turcuș, Sfântul Scaun și românii în sec. al XIII-lea, Editura enciclopedică, București, 2001