Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti

Independenţa acestor state şi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol. Ne vom opri mai întâi asupra Ţării Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaţiuni politice dinspre Carpaţi. Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaţilor. Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”. Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela: „tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”. Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi, arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.

II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi. La început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372[1]. Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

Bibliografie :

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 2006

Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-lea, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001