Și vedem în felul Său de a se purta că El face toate ca un episcop. Ar fi putut mântui lumea și pe Om singur – cu Tatăl și cu Duhul –, fără măcar ca îngerii să participe, dar nu a făcut așa. A voit de la început să-l facă pe Om să conlucreze la mântuirea sa și la preoție, care este prin fire hristică, pentru că nimic nu se dobândește cu adevărat decât prin experiență, prin participare reală. Creștinismul nu se învață din cărți, ci se trăiește.

El i-a ales și i-a chemat pe cei 12 colaboratori ai Săi –Apostolii –, pe care i-a format cu grijă vreme de trei ani, care vor fi primii ascultători ai învățăturii Sale, cu care va trăi în „seminarul” Său de la Capernaum, pentru ca ei să-l vadă fiind și trăind, și cărora le va transmite cele două puteri dumnezeiești care alcătuiesc preoția: cea de a sfinți pâinea și vinul ca Trupul și Sângele Său, și cea de a ierta păcatele. Acestea sunt izvorul episcopatului și al preoției în Biserică.

Însă va chema și pe ceilalți 70² de ucenici, pe care îi putem considera ca strămoșii simbolici ai diaconilor și celor care au vocația de a se îngriji de popor în viața de zi cu zi.

Să nu uităm în sfârșit pe Femeile‑uce-nițe³, care vor avea un rol important dar discret în viața acestei Biserici de început, al cărei suflet au fost, după cum este femeia în căminul ei. Fără Maria, întruparea Cuvântului nu ar fi fost posibilă. Ele nu au avut „funcții”, pentru că acestea țineau de structură, iar ele sunt viață. Însă au fost marile uitate ale istoriei Bisericii.

Ceea ce tocmai am descris corespunde întocmai cu ceea ce trebuie să fie și să facă un episcop. El trebuie să adune turma oilor lui Hristos, să o călăuzească în „pășunile înverzite” cerești, să o hrănească printr-o învățătură dreaptă și prin Euharistie, să o apere împotriva lupilor (a demonilor și a ereziilor). Trebuie să se înconjoare cu un „presbyterium⁴”, pentru a-și înmulți acțiunea sacerdotală și să trimită preoți acolo unde el nu poate merge, să hirotonească diaconi și ipodiaconi pentru grija poporului, și să binecuvânteze pe femeile care se consacră Bisericii cu smerenie și iubire. Astfel, un episcop este chemat să fie o icoană a lui Hristos-Episcopul.

Însă un episcop nu este singur: la fel cum fiecare dintre Apostoli a trebuit să țină seama de ceilalți 11 și să lucreze împreună cu ei, pentru că Biserica este una, după cum Dumnezeu este Unul, trebuie să fie în comuniune cu frații săi episcopi și să lucreze împreună cu ei. Această taină a unității-diversității este evident o oglindire a Dumnezeieștii Treimi care este Una în Fire și Trei în Persoanele Sale. Și probabil aici vor fi cele mai multe dificultăți, cu atât mai mult cu cât fiecare episcop este prin fire „cel dintâi” în eparhia sa, va trebui să se știe cine este primul dintre cei dintâi.

Vom arunca deci o privire asupra primelor secole⁵, pentru a vedea cum părinții noștri au știut să afle calea asemănării cu Dumnezeiasca Treime în plan bisericesc. Înainte de toate să ne întoarcem la Evanghelie.

Preambul evanghelic: „cine este cel dintâi?”

Asupra acestei probleme ne găsim într-o situație de blocaj de o mie de ani și ar fi bine să revenim la izvorul nostru comun, Evanghelia, adică la cugetele dumnezeiești.

Cuvântul „primat” vine din latină: „primus”, primul. Cine este cel dintâi? [Cine este cinstit? Cine are întâietate? sau Cine conduce? Cine stăpânește? Cine este capul?]. Această întrebare apare clar în Evanghelie, iar Hristos îi dă un răspuns limpede, cel puțin în trei locuri:

1– Apostolii își pun între ei întrebarea (Cine este cel mai mare?). Hristos pune pe un prunc în mijlocul lor, ca un simbol, pentru a marca mintea ucenicilor, și spune:

• „Dacă cineva vrea să fie întâiul (prôtos, primus), să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Mc 9, 35).
• „Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Lc 9, 48).

2– Iacov șiIoan Îi cer lui Hristos (sau mai degrabă o trimit pe mama lor să ceară) să stea de-a dreapta șide-a stânga Sa înÎmpărățialui Dumnezeu (adică pe locurile cele mai bune). Hristos răspunde mai întâi: „nu știți ce cereți”, apoi: Tatăl Meu a ales pe cei cărora li s-au rânduit. Cum ceilalți Apostoli sunt scandalizați, Hristos dă o lecție întregului colegiu apostolic, care confirmă ceea ce spusese mai înainte (amintit mai sus): „care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru, și care între voi va vrea să fie întâiul (prôtos, primus) să vă fie vouă slugă” (Mt 20, 20-28 și Mc 10, 35-45).

3– Învremea Cinei celei de Taină, Hristos spală picioarele ucenicilor Săi, ceea ce era o funcție a sclavilor în Antichitatea greco-romană. Le poruncește să facă și ei la fel și adaugă: „Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (In 13, 2-17).

Domnul afirmă limpede că este Învățătorul și Domnul, dar le arată cum conduce și stăpânește El. Și adaugă: „… fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (și nu numai dacă le știți), ceea ce înseamnă: faceți ca Mine⁶.

Este vorba de o răsturnare completă a valorilor. Am putea rezuma învățătura Domnului astfel:

• Primul este cel care se poartă ca cel din urmă, cel mai mare ca cel mai mic iar domnul ca cel care slujește.
• Locurile unora față de alții sunt date de către Tatăl ceresc.
• Problema ridicată nu este primordială (cel mai important este a fi „ca un prunc” înaintea lui Dumnezeu, și de a sluji pe cei-lalți, după cum Însuși Dumnezeu face).
• În filigran, avem și un răspuns: întâiul este Învățătorul și Domnul vostru, Hristos. Dar El nu spune niciodată că este întâiul, căci în calitate de Fiu, El e mereu în ascultare desăvârșită față de Tatăl Său ceresc,  care este „Întâiul”, pentru că este Izvorul, conform caracterului Său ipostatic.

Or, de 2000 de ani, această problemă a primatului obsedează Biserica, adică ierarhia ecleziastică, de parcă ar fi capitală. Este un lucru valabil pentru Roma, unde a devenit caricatural, dar și pentru Ortodoxie, unde există înfruntări și rivalități între Bisericile-surori. Această purtare nu este conformă cu Evanghelia și nu este vrednică de Hristos. Este un păcat colectiv, de care trebuie să ne pocăim cu toții.

O PRIVIRE ASUPRA ISTORIEI BISERICII DIN PRIMELE VEACURI

Problema primatului nu poate fi studiată în sine: ea este legată în plan interior de evoluția generală a Bisericii, iar în plan exterior, de cea a relațiilor dintre Biserică, stat și societate.

1- HRISTOS ȘI BISERICA APOSTOLICĂ: TEMELIILE

Vreme de 40 de zile după Paști, Hristos termină de pregătit pe Apostoli și îi inițiază, conform Tradiției, în tainele Bisericii într-un fel mai limpede și mai lămurit. Apoi se desparte de ei la Înălțare. Trebuie să remarcăm că Domnul nu a dat o „foaie de drum” Apostolilor Săi: nu a lăsat nicio structură și nicio organizare. Le-a lăsat un duh al lucrurilor: învățătura și pilda Sa.

Mai mult, El va continua să lucreze, însă nevăzut. Apostolii, influențați de Petru care este mereu puțin mai voluntar, se grăbesc să-l aleagă pe Matias. Însă Hristos a ales pe Pavel (după Cincizecime), pentru că Apostolii rămâneau temători și prizonieri cadrului iudaic. Pavel este un misionar înflăcărat pe care Duhul Sfânt îl va „arunca” ca pe un foc peste neamuri, peste păgâni. Dar Dumnezeu nu a contestat alegerea lui Matias. Numărul desăvârșit și simbolic al colegiului apostolic este 12, dar de fapt se situează între 11 (cei Doisprezece fără Iuda) și 13 (cei Doisprezece plus Pavel). Este o precizie duhovnicească și nu formală. Dumnezeu este liber, iar Omul – chipul Său – este și el liber: este o sinergie între Dumnezeu și Om, o unire liberă a celor două voi.

Când ne uităm la viața acestei prime comunități creștine prin prisma Faptelor Apostolilor și a Epistolelor, ne e greu să-i înțelegem organizarea (cine ce este și cine ce face?). Câteva exemple printre altele: ce diferențe de statut și de funcție era între episcopi (sau viitorii episcopi), preoți și diaconi? (Școala biblică germană a ridicat numeroase probleme); de ce episcopul Ierusalimului este după Tradiție Iacov, „fratele Domnului^[7]”, și nu un Apostol? Felul în care Pavel se alătură apostolilor este surprinzător: legăturile lor sunt destul de libere, nestructurate. Să cităm acum două evenimente importante și semnificative:

– În Antiohia, Pavel îl va înfrunta pe Petru: „pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare…”. Iar el i-a spus „înaintea tuturor”: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Gal.2, 11-14). Pavel este cel care a câștigat. Problema primatului nu s-a pus. Iar Pavel spusese, chiar înainte de acest pasaj: „Iacov şi Chefa [Petru] şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei” (Gal.2, 9). Îl numește pe Iacov întâi.

– Sinodul de la Ierusalim (Fapte 15) este foarte instructiv. Apostolii se întrunesc spontan pentru a încerca să rezolve o problemă dificilă (cea a primirii neamurilor în Biserică) și nu sunt singuri („apostolii și bătrânii”). Petru vorbește, și vorbește bine. Tăcere. Apoi Pavel și Barnaba vorbesc, istorisesc ceea ce a făcut Dumnezeu prin ei pentru păgâni. Și în sfârșit Iacov pune punctul final discuției, făcând o propunere care este acceptată de toți. Apoi, scriu celor din Antiohia: „Părutu-s-a Duhului Sfânt șinouă…”, ceea ce este o minune ecleziologică, exprimând admirabil sinergia între Dumnezeu și Om. În acest sinod prototip, adevăratul președinte a fost Iacov și nu Petru, dar nu se poate face din aceasta o regulă. Acest lucru ne îngăduie să tragem câteva concluzii.

Biserica este sobornicească prin fire și nu în funcție de un canon, de o regulă exterioară, ci pentru că este o oglindire a Sfintei Treimi, și pentru că este o sinergie între Dumnezeu și om (Duhul Sfânt și noi….). Problema primatului nu s-a pus nici la Antiohia, nici la Ierusalim. Ceea ce îi călăuzește pe Apostoli este adevărul: regula este lăuntrică.

2- CEL DE-AL 34-LEA CANON APOSTOLIC ȘI BISERICA UNA

– Biserica se va dezvolta astfel „biologic”, din aproape în aproape. Și se dezvoltă în cadrele politice și sociale ale Imperiului Roman: nu este o superstructură care să se impună lumii. Vocația sa este de a schimba lucrurile dinlăuntru, de a schimba inimile oamenilor. De aici o organizare care va prelua cadrele statului cu o adunare de episcopi pentru fiecare provincie (romană) și dioceză civilă⁸.

Sinoadele vor stabili progresiv reguli (canoane), care nu vor fi mereu universale, nici absolute, dar care vor structura Biserica. Vor apărea și culegeri canonice, adesea inspirate din sinoade, dar uneori cu modificări (și ameliorări), care vor căpăta multă impor-tanță, mai ales canoanele Constituțiilor apostolice⁹.Cel mai faimos este canonul al 34-lea, care este un monument de ecleziologie: el va deveni una dintre temeliile organizării Bisericii.

– Cel de-al 34-lea canon apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi (prôtos) dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”. Această regulă este plină de nuanțe: nu este de ordin juridic, ci de ordin duhovnicesc. Fiecare popor poate să și-o asume (nu este nici impusă din afară, nici interzisă de o autoritate externă). Cel dintâi este considerat de toți ca o căpetenie, dar el nu este căpetenia. Fiecare episcop administrează liber eparhia sa (dioceza), dar pentru toate problemele care depășesc acest nivel, trebuie să existe sfătuire între episcopi, sub prezidiul celui „dintâi”. Această regulă exprimă în mod desăvârșit echilibrul întreprimat șisobornicie, între dimensiunea verticală și dimensiunea orizontală.

– Puțin câte puțin se va institui sistemul mitropolitan, codificat de canoanele primului Sinod ecumenic (Niceea, 325) și de cel de-al 34-lea Canon apostolic, și aceasta va fi temelia organizării Bisericii: este o organizare „provincială”, cu sinoade care se întrunesc de două ori pe an și care sunt prezidate de episcopul capitalei provinciei¹⁰ (viitorii „mitropoliți” dau „arhiepiscopi mitropolitani”). Biserica se „dă după” viața poporului: ea nu este o superstructură abstractă. Trebuie să amintim că episcopatul era mult mai dezvoltat decât acum: exista un episcop în fiecare oraș de orice mărime.

– Cu toate acestea, împrejurările istorice vor conduce la o evoluție importantă a Bisericii la nivelul superior al ierarhiei și al structurilor, între secolele IV și VIII. Cauzele sunt interne (ereziile și schismele) și externe (transformarea societății și a statului, evenimentele politice, invaziile și războaiele). Două fapte importante sunt de menționat: sinoadele ecumenice și apariția primaților.

Biserica Ortodoxă în general și Patriarhia Română în particular au rămas fidele de la începuturi tradiției ecleziologice a Bisericii una. Arhiepiscopul nostru, Mitropolitul Iosif, și episcopii din Sinodul nostru mitropolitan sunt cu toții mărturii vii ale acestui lucru. Dumnezeu să-i păzească în această înțelepciune, a cărei învățătură am primit-o de la Episcopul nostru cel veșnic, Domnul nostru Iisus Hristos.