„O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut” (Ps. 89, 4)
Era un călugăr de mult în mănăstire și se întreba: „Cum poate să treacă o mie de ani ca o zi?” Atât este de frumos în Rai și atât de mare fericire, că o mie de ani pare o zi. Călugărul era paracliser la biserică și avea viață înaltă. El s-a rugat Maicii Domnului câțiva ani de zile și zicea: „Maica Domnului, roagă-te la Mântuitorul Hristos să-mi arate cum trec o mie de ani ca o zi? Căci știu că aceste cuvinte ale Duhului Sfânt sunt adevărate”. S-a rugat trei ani și i-a arătat Dumnezeu. Fiind paracliser, după slujba de la miezul nopții a rămas singur în biserică citind acatistul Maicii Domnului. Cheile le avea în mână și potcapul îl pusese pe o strană. Deodată a intrat în biserică un vultur și s-a așezat pe iconostas. Dar atât era de frumos vulturul, cum nu mai văzuse în viața aceasta nimeni. Era cu mii de culori, avea ochii negri și se uita prin biserică. Fiecare pană era ca o piatră scumpă.
Călugărul, când a văzut vulturul că s-a așezat pe iconostas, a uitat să se mai roage și s-a gândit: „Măi, eu mă reped ca să-l prind! Că dacă l-oi prinde pe acesta, nu-mi mai trebuie altă avere pe fața pământului. Măcar o pană să iau de la el!”
S-a repezit spre vultur, dar vulturul a zburat în mijlocul bisericii. Se făcea că nu poate zbura bine. Călugărul, după el. Când să-l prindă, vulturul a zburat în pridvor. „Vai de mine! Doamne, ajută-mă să-l prind!” Dar când să pună mâna pe el, vulturul iar a zburat, dar mai mult pe jos; ieșind din biserică, s-a așezat pe gard. Când s-a repezit călugărul spre gard, vulturul a zburat în pădure. Călugărul a sărit peste gard, zicând: „Doamne, ajută-mă să-l prind!”. Când să pună mâna pe el, vulturul a zburat într-o poiană mare. „Doamne, nu mă lăsa. Măcar o pană să iau de la el!”
Când s-a repezit în mijlocul poienii la vultur, acesta a zburat într-un brad. Atunci a început a plânge călugărul: „Doamne, n-am fost vrednic măcar o pană din el să iau” Åži se uita la vultur. „Doamne, Doamne, ce frumoasă pasăre! N-am mai văzut așa pasăre frumoasă!”
Dar deodată vulturul a început să cânte o cântare cum nu a mai auzit el pe fața pământului. Era îngerul în chip de vultur, dar călugărul nu știa; și a stat și s-a uitat la vultur, care i-a cântat 355 de ani.
Părându-i-se că a trecut doar un ceas, călugărul, în timpul acesta, nici nu a obosit, nici nu a flămânzit, nici nu a însetat și nimeni nu a dat peste el. Apoi, zburând vulturul, iar monahul fiind cu cheile bisericii în mână, și-a adus aminte: „Vai de mine, nu mi-am luat nici potcapul și biserica a rămas descuiată; mă duc să încui biserica”
A venit la mănăstire, având cheile bisericii în mână; dar mănăstirea nu o mai cunoștea. Biserica era acoperită altfel, chiliile erau altele. Se gândi întru sine: „Doamne, ori eu mi-am ieșit din minți, ori mănăstirea asta nu-i a noastră”. Åžtiind că stătuse doar un ceas și ceva, s-a dus la portar cu cheile în mână. Portarul vede un bătrân cu barbă albă, foarte strălucitor la față și-i zice:
– Binecuvintează, părinte! Cu ce drum pe la noi?
– Fiule, mă duc să încui biserica.
– Dar de unde ești?
– De aici, de la mănăstire.
– Dar unde ai fost dus?
– Până aici, mai aproape.
– Părinte, nu ești de la noi.
– Nu mă cunoști, fiule, dar eu sunt călugărul cutare, sunt paracliserul și mă duc să în- cui biserica!
– Stai, părinte, să mă duc să-i spun starețului.
Dar starețul a visat în noaptea aceea o descoperire și a auzit un glas de trei ori: „Deschideți porțile mănăstirii ca să intre porumbelul Domnului!”
– Părinte, a venit un călugăr bătrân, luminat la față, zicând că vrea să încuie biserica, că el este paracliser.
– Deschide-i, fiule, că o taină mare este aceasta! Vino cu el la mine.
Când a venit la stareț, acesta l-a întrebat:
– Părinte, mă cunoști pe mine?
– Nu.
– Dar mănăstirea o cunoști?
– Nu o mai cunosc. Biserica o cunosc, dar parcă nu mai este așa cum era. Avea alt acoperiș.
– Dar unde ai fost plecat, părinte?
– Am fost până aici, în pădure.
Starețul a pus să se tragă clopotele mănăstirii și a adunat în biserică tot soborul, care avea 300 de călugări. Apoi l-a adus pe acest călugăr în mijlocul bisericii și l-a pus în fața catapetesmei să-l vadă toți călugării și l-a întrebat:
– Părinte, dintre toți acești călugări, cunoști pe vreunul?
– Viu este Hristos, nu cunosc pe nici unul! a răspuns el.
– Dar voi îl cunoașteți pe acest călugăr? a întrebat starețul pe monahi.
– Nu-l cunoaștem, au răspuns ei.
– Părinte, dacă spui că ai plecat de un ceas de aici, cine era stareț când ai plecat? a întrebat atunci starețul.
– Avva Ilarion.
– Cine era eclesiarhul mare?
– Avva Ambrozie.
– Cine era econom?
– Avva Chiriac.
– Cine era veșmântar?
– Avva Gherontie.
Atunci a spus starețul:
– Mare taină s-a descoperit între noi. Să vină arhivarul mănăstirii. Åži i-a spus: Du-te și adu arhivele mănăstirii aici și câteva sute de ani în urmă caută când a fost rândul acesta de călugări.
A căutat cu 50 de ani, cu 100 de ani; a căutat cu 200 de ani, cu 300 de ani și nu se găseau. Åži a căutat cu 355 de ani și a găsit niște registre mâncate de cari, vechi, rătăcite prin podul mănăstirii.
Când a început a citi cutare, cutare, i-a găsit.
– Părinte, dar când ai plecat?
– Trebuie să fie un ceas și ceva.
– Părinte, dar care a fost lucrul pentru care te-ai rugat lui Dumnezeu?
– Eu mă rog de multă vreme și citesc rugăciuni la Maica Domnului ca să-mi arate Mântuitorul ceea ce spune în Psaltire: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut!”.
– Părinte, iată că Preasfântul și Preabunul Dumnezeu ți-a împlinit cererea sfinției tale. N-ai vrut să crezi - sau ai crezut, dar ai vrut să te convingi. Iată, de când ai plecat au trecut 355 de ani!
Bătrânul a început a plânge. Starețul îi vorbi:
– Vezi, părinte, că ți-a arătat Dumnezeu minunea pentru că te-ai rugat cu credință? Dacă 355 de ani ți-au părut ca un ceas, acum crezi că o mie de ani sunt ca o zi înaintea lui Dumnezeu?
– Cred, părinte!
Atunci starețul a poruncit ca un preot să se îmbrace repede în veșminte. A adus Sfintele Taine și l-a împărtășit pe bătrân în fața tuturor. Bătrânul a primit Sfintele Taine și a zis:
– Părinților, iertați-mă, că mare uimire mi s-a făcut.
Fața lui lumina ca soarele. Apoi a cerut iertare de la toți și a murit în biserică.
(text din „Ne vorbește Părintele Cleopa", vol. 3)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team