Psalmii mesianici, precum și bogăția duhovnicească a psalmilor în general a făcut ca aceștia să fie utilizați în cultul mozaic și apoi în cultul creștin. Astfel, în tradiția liturgică a Bisericii noastre, primele slujbe au apărut în urma grupării anumitor psalmi dimpreună cu unele imne nou-testamentare și apoi patristice. Acest lucru se poate observa în cult până astăzi, în Cele Șapte Laude ale unei zile liturgice, dar și în cuprinsul Liturghiei. De asemenea, în tradiția liturgică bizantină, psalmii au fost grupați în douăzeci de catisme (gr. = acțiunea de a așeza) sau grupe într-o carte aparte, intitulată Psaltire. Aceasta cuprinde rânduiala citirii psalmilor în cultul bisericesc  (pe diferitele perioade ale anului) și în cel particular (în funcție de nevoi), dar și câte o rânduială ce însoțește fiecare catismă, constând în trei tropare și o rugăciune (majoritatea fiind rugăciuni de pocăință)³. 

În mănăstiri, în timpul unei săptămâni liturgice, Psaltirea se citește integral, iar în unele se citește chiar  neîncetat, călugării citind cu rândul, în biserică. Această practică le-a adus unor călugări numele de „neadormiți”, pentru că rugăciunea nu înceta niciodată în locașul de cult. Amintim, de asemenea, că un schimonah (cel care a primit schima mare, cea mai înaltă treaptă a viețuirii călugărești) citește zilnic toată Psaltirea⁴.

Această stăruință a creștinilor ortodocși în citirea Psaltirii este o împlinire a ceea ce înșiși Apostolii sfătuiau. Sfântul Apostol Iacob îi îndemna pe „cei cu inimă bună” „să cânte psalmi” (Iac. 5, 13), iar Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește pe coloseni și pe efeseni astfel: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre” (Efes. 5, 19; Col. 3, 16). O astfel de viziune este continuată de Sfântul Vasile cel Mare, care în Tâlcuirea sa la psalmi spune: „Da, psalmul este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți. Cine se mai poate socoti vrăjmaș al celui cu care a înălțat același glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea”.

Iar în alt loc zice: „Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează pe cât e cu putință patimile care se încuibează în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune”⁵.

De aici, vedem că psalmii sunt rugăciune, vorbire despre Dumnezeu, carte pedagogică prin excelență, dar și leac tămăduitor al bolilor sufletești. Sunt mai presus de toate leac tămăduitor pentru că propun o poziționare corectă a omului față de Dumnezeu, o atitudine de pocăință și de smerenie. Putem spune că Psalmul 50 oglindește în maniera cea mai înaltă o astfel de atitudine. Versetele: „…mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește, căci fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea…”, „…inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine…”  au rămas pentru totdeauna expresia cea mai frumoasă a pocăinței şi evidențiază trăsăturile fundamentale ale oricărui efort ascetic. Plângerea continuă a păcatului, curățirea de păcat, dobândirea curăției și a harului dumnezeiesc sunt etapele împlinirii omului în Dumnezeu.