Întâi de toate, e bine să observăm că Dumnezeu nu vine în lume în chip „im­punător" sau cu năluciri înfricoșându-ne pe noi,ci în chip tainic, discret, aproape în anonimat... Nu vine „la ve­dere", în loc şi în mod public, chemând televiziunile şi făcând conferinţă de presă, ci, după ce încearcă, fără succes, să vină „între ai Săi", află sălaş doar într-o peşteră rece şi întunecoasă, simbol al lumii (om, pământ şi cosmos) căzute şi îndepărtate de Izvorul vieţii, luminii şi căldurii – Dumnezeu.

Taina întrupării lui Dumnezeu vine în atingere înnoitoare de suflet şi mân­gâietoare cu tot sufletul vătămat, zdro­bit sau întristat, cu cel înstrăinat şi pri­beag, cu cel singur, cu copiii ce sunt departe de părinţi şi cu părinţii care sunt departe de copii, cu bătrânii şi cu tinerii răniţi de refuzul iubirii pe care vor să o dea sau să o primească, cu tot cel bolnav şi mai ales cu cel a cărui boală nu are leac, cu tot sufletul nemângâiat şi care nu mai vede nici o licărire de speranţă în negu­ra descurajării sale...

Dar aşa cum s-a întâmplat şi la venirea Sa în lume, nu toţi doresc sau pot să primească Lumina, pentru că ea pune în evidenţă petele discrete care nu se văd în lumina artificială a acestei lumi, deranjează pe cei ce moţăie sau dorm, şi chiar îi orbeşte pe cei care iubesc întunericul şi nu vor să vină la lumină, pentru că faptele lor sunt rele. Dar chiar şi atunci când sufletul se împotriveşte luminii, în adâncul lui rămâne setea după lumina lui Hristos aprinsă în el de la Botez. În acest adânc se pogoară Dumnezeu şi, cu Harul cel peste har, îl luminează şi îl înnoieşte, spre viaţă nouă, pe temelie nouă, care nu mai are fatalista finalitate a morţii şi nu se mai redu­ce la a trăi pentru a mânca, ci la a mânca – din Pâinea Vieţii Care se pogoară acum din cer la noi – pentru a trăi.

În „obiceiul” poporului care se defineşte pe sine „credincios” de a se preocupa pentru cele necesare de băut şi de mâncat de Crăciun este, aşadar, şi o intuiţie dreap­tă... Doar că nici poporul „credincios” nu mai ştie prea bine care este de fapt adevă­rata mâncare si adevărata băutură din care dacă mănâncă cineva nu mai moare. De aceea, Dumnezeu vine discret tocmai în inima fiinţării noastre, pentru a ne rea­prinde dinlăuntru foamea şi setea după Rai şi după bunătăţile lui, prin suspinurile negrăite ale Duhului, nemaiinterzicându-ne accesul la Pomul cunoaşterii şi la Pomul vieţii, ci făcându-Se El Însuşi Lumina cunoaşterii Vieţii celei adevărate şi fericite pentru care mii şi mii de mucenici şi-au jertfit cu bucurie viaţa aceasta vremelni­că. El Se face celor flămânzi si însetaţi de dreptate Rodul cel de-viaţă-dătător care este potrivit cu hrana fiilor lui Dumnezeu născuţi din nou, din apă si din Duh. Iar dacă ce naste din Duh, duh este, atunci e firesc ca aceia care sunt năs­cuţi din nou, prin Botez, şi înfiaţi de Dumnezeu, să se hrănească cu ce este propriu lui Dumnezeu, adică cu Duhul şi cu cele duhovniceşti.

Aceştia nu se mai hrănesc numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, recunoscând în el Duh si Viaţă, şi se fac neîntârziat plinitori ai poruncii mântuitoare de care depinde rămânerea lor în Împărăţia Tată­lui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, pe care o proclamă solemn, Liturghie după Litur­ghie, şi ai cărei fii se străduiesc să devină încă de pe acum. Dacă odinioară Adam a pierdut Raiul mâncând, cei care s-au născut din nou, prin Botez, se străduiesc să nu piardă Împărăţia lui Dumnezeu care s-a pogorât la ei, prin neascultarea de porunca dată de Dumnezeu-Omul Care a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viaţă în sine însusi şi Care ne îndeamnă solemn la fiecare Litur­ghie, prin gura slujitorului, spu­nând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu; beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu care pentru voi si pentru mulţi se varsă – faceţi aceasta întru pomenirea Mea. Că ori de câte ori veţi mânca din pâinea aceasta si din paha­rul acesta veţi bea, moartea Mea veţi vesti si învierea Mea veţi mărturisi. Dacă nepăzirea poruncii de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului l-a făcut pe Adam să piardă Raiul, cu atât mai mult nepăzirea acestei porunci mân­tuitoare date de Însuşi Domnul şi pecet­luită cu scump Sângele Lui îi face să piardă Împărăţia lui Dumnezeu pe cei care au auzit-o şi o ignoră.

Prin Naşterea Domnului, Raiul cel în­chis, azi iar s-a deschis pentru tot Omul, adică pentru întregul Adam, ale cărui ipostasuri suntem fiecare dintre noi; dar fiecare aflându-se la propria-i vârstă du­hovnicească şi la propria-i măsură a con­ştiinţei în ce priveşte marele privilegiu pe care îl are, unii mergând până la totala ignoranţă a acestuia... Hristos nu doar Se naşte pentru fiecare dintre noi, ci, prin naşterea Sa, înnoieşte firea întregului Adam, a întregii umanităţi, şi mai ales a acelora care au fost altoiţi pe El, prin Botez, ridicându-i la vrednicia de fii ai Tatălui Ceresc, încă de pe pământ. Dar pentru a putea face activă viaţa lui Dumnezeu în noi, trebuie să veghem la a rămâne legaţi mereu de El – trup si sân­ge – şi a nu ne îndepărta prea multă vre­me de El, ca nu cumva să fim răpiţi de lu­pul cel înţelegător şi să ne afle sfârşitul vieţii noastre despărţiţi de izvorul Vieţii, pierzând astfel privilegiile de fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Lui celei veşnice.

† Episcopul Siluan al Italiei