(...) Astăzi ni se reamintește că nu suntem „singuri pe lume” și că lumea aceasta nu e „părăsită” sau „uitată” de Făcătorul ei, după cum El Însuși ne‑a făgăduit prin prorocul Isaia: „Poporul ce locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi.” (Is. 9, 1). „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri şi vă plecați. Auziți până la marginile pământului; cei puternici plecați‑vă, (...) căci cu noi este Dumnezeu.” (Is. 8, 9‑10). Cu noi este Dumnezeu, precum ne‑a făgăduit, în toate zilele, până la sfârșitul veacului (cf. Mt. 28, 20). „El este Calea cea sigură spre fericire, Adevărul cel vrednic de crezut și Viața cea fără de sfârșit.” (In. 14, 6). „El este nădejdea noastră.” (1 Tim. 1, 1). Să luăm, așadar, aminte la îndemnul psalmistului: „Îmbărbătați‑vă şi să se întărească inima voastră, toți cei ce nădăjduiți în Domnul.” (Ps. 30, 26).

Iar cine își pune nădejdea în Domnul nu se teme decât de a‑I răni iubirea și de a face, spune sau gândi ceva ce l‑ar despărți de El. „Domnul este nădejdea mea din tinerețile mele.” (Ps. 70, 6). „Şi oricine şi‑a pus în El nădejdea”, ne spune Sfântul Ioan, „acesta se curățește pe sine, aşa cum Acela curat este.” (1 In. 3, 3). Și Sfântul Pavel adaugă: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgirii, și să vă înnoiţi cu duhul minţii voastre, și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu zidit, întru dreptate şi cuvioșie.” (Efes. 4, 22‑24). 

(...) Omul care, de fiecare dată când greșește, se întoarce, cu încredere, către Dumnezeu devine mai încrezător și mai neînfricat și cugetă întru sine astfel: „Întru Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme ce va face mie trupul. Întru Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme ce va face mie omul.” (Ps. 55, 4; 11). „Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1‑2). Tot cel ce se lasă pe sine în grija lui Dumnezeu se pecetluiește cu semnul Sfintei Cruci, spunând: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ție.

Principala cauză pentru care se abat, asupra omului modern, gândurile de neliniște și de neîncredere, ducându‑l, uneori, până la descurajare, este obișnuința lui de a‑și pune nădejdea în propriile sale puteri sau de a se încrede, în general, în „om”, uitând că  aproape este Domnul de toţi cei ce‑L cheamă pe El, de toţi cei ce‑L cheamă pe El întru adevăr (144, 18). De aceea, să luăm aminte la înțelepciunea psalmistului, care ne spune: „Nu vă încredeți în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.” (Ps. 145, 3). „Fericit bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului.” (Ps. 39, 6). 

(...) Dacă trăim după principiile date nouă de Dumnezeu străbatem, cu încredere și nădejde, prin valurile încercărilor și ale necazurilor ce vin peste noi și îi avem pe Domnul și pe Sfinții Lui împreună‑luptători și împreună‑pătimitori cu noi. Iar când prăznuim, nu ne oprim doar la bunătățile cele pământești, știind că prăznuirea noastră de azi nu este decât o pregustare a întâlnirii, față către față, cu Cel ce era, Cel ce este și Cel ce vine (cf. Apoc. 1, 8; 4, 8). Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. „Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia.” (Evr. 10, 35‑37). „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi‑vă, stăpâniţi‑vă. Toate ale voastre cu iubire să se facă.” (1 Cor. 16, 13‑14); întru nădejde bucurându‑vă, întru necaz răbdând, întru rugăciune stăruind (cf. Rom. 12, 12).

Fie ca praznicul Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos să vă aducă, în inimi, tuturor, pace, bucurie, încredere și nădejde, pocăință și iertare, compătimire față de cel aflat în suferință și mărinimie în ajutorarea celui lipsit.

† Episcopul Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei