Noul Testament dovedeşte din plin această implicare educativă a Mântuito­rului. Un exemplu convingător în acest sens este Predica de pe Munte în ansam­blul ei, şi mai cu seamă îndemnul ce face referire la judecata aproapelui: „Nu jude­caţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt 7, 1). Aces­te cuvinte ale Mântuitorului, care s-au consacrat în timp ca precept creştin fun­damental, se dovedesc utile în îndrepta­rea a două erori de abordare a aproapelui. Prima este tendinţa continuă de a analiza cu precădere nu propriile greşeli, ci pe ale altora; a doua, lipsa capacităţii de a apre­cia corect faptele celorlalţi. Marele deza­vantaj al acestui tip de raportare la ceilalţi este ilustrat de o întâmplare din Patericul Egiptean:

Undeva în Raith se nevoia un bătrân înduhovnicit, a cărui faimă cuprinsese pustia întreagă. În jurul chiliei sale se adunaseră de-a lungul anilor mai mulţi părinţi care nădăjduiau în folosul duhov­nicesc al apropierii de înţelepciunea sa sfântă. Printre ei era şi un frate care se dovedise, însă, contrariul celorlalţi, nefiind foarte stăruitor într-ale rugăciunii şi postului. Vieţuitorii din preajma bătrânului avvă vedeau asta şi-l conside­rau pe frate leneş. Bătrânul nu-i mustra nici pe ei, nici pe neostenitor, aşteptând cu răbdare vremea când se va vădi înţe­lesul adânc al acestor lucruri. Şi aceasta a venit atunci când fratele se pregătea să plece din această lume. Atunci s-au adu­nat în jurul său părinţii, printre care şi bătrânul. Acesta, văzându-l pe frate că iese uşor din trup, l-a întrebat, cu intenţia de a-i îndrepta smerit pe ceilalţi: „Frate, noi cu toţii ştim că n-ai fost foarte nevoitor spre postire. Cum, dar, ieşi aşa cu osârdie din trup?”.

Iar fratele i-a răspuns: „Părinte, adevăr ai spus. Dar de când m-am fă­cut monah nu cred să fi judecat pe cineva”. Şi aşa a trecut la Domnul, iar pagina Patericului ne spune că s-a mân­tuit fără osteneală.

Folosul expunerii în Pateric a acestei mi­nunate întâmplări este, desigur, îndoit. Din perspectiva fratelui ne­ostenitor în postire, înţelegem importanţa nejudecării, iar pe de altă parte, din perspec­tiva părinţilor ce-l cu­noşteau, înţelegem cât de păguboasă şi nerealistă este încastra­rea aproapelui în şabloanele subiective ale ambiţiilor noastre personale. Şi, mai pre­sus de toate, rămâne atitudinea pilduitoa­re a bătrânului, care a înţeles până la de­plina însuşire pedagogia paternă a Marelui nostru Învăţător.