Noul Testament dovedeÅŸte din plin această implicare educativă a Mântuito­rului. Un exemplu convingător în acest sens este Predica de pe Munte în ansam­blul ei, ÅŸi mai cu seamă îndemnul ce face referire la judecata aproapelui: „Nu jude­caÅ£i, ca să nu fiÅ£i judecaÅ£i” (Mt 7, 1). Aces­te cuvinte ale Mântuitorului, care s-au consacrat în timp ca precept creÅŸtin fun­damental, se dovedesc utile în îndrepta­rea a două erori de abordare a aproapelui. Prima este tendinÅ£a continuă de a analiza cu precădere nu propriile greÅŸeli, ci pe ale altora; a doua, lipsa capacităÅ£ii de a apre­cia corect faptele celorlalÅ£i. Marele deza­vantaj al acestui tip de raportare la ceilalÅ£i este ilustrat de o întâmplare din Patericul Egiptean:

Undeva în Raith se nevoia un bătrân înduhovnicit, a cărui faimă cuprinsese pustia întreagă. În jurul chiliei sale se adunaseră de-a lungul anilor mai mulÅ£i părinÅ£i care nădăjduiau în folosul duhov­nicesc al apropierii de înÅ£elepciunea sa sfântă. Printre ei era ÅŸi un frate care se dovedise, însă, contrariul celorlalÅ£i, nefiind foarte stăruitor într-ale rugăciunii ÅŸi postului. VieÅ£uitorii din preajma bătrânului avvă vedeau asta ÅŸi-l conside­rau pe frate leneÅŸ. Bătrânul nu-i mustra nici pe ei, nici pe neostenitor, aÅŸteptând cu răbdare vremea când se va vădi înÅ£e­lesul adânc al acestor lucruri. Åži aceasta a venit atunci când fratele se pregătea să plece din această lume. Atunci s-au adu­nat în jurul său părinÅ£ii, printre care ÅŸi bătrânul. Acesta, văzându-l pe frate că iese uÅŸor din trup, l-a întrebat, cu intenÅ£ia de a-i îndrepta smerit pe ceilalÅ£i: „Frate, noi cu toÅ£ii ÅŸtim că n-ai fost foarte nevoitor spre postire. Cum, dar, ieÅŸi aÅŸa cu osârdie din trup?”.

Iar fratele i-a răspuns: „Părinte, adevăr ai spus. Dar de când m-am fă­cut monah nu cred să fi judecat pe cineva”. Åži aÅŸa a trecut la Domnul, iar pagina Patericului ne spune că s-a mân­tuit fără osteneală.

Folosul expunerii în Pateric a acestei mi­nunate întâmplări este, desigur, îndoit. Din perspectiva fratelui ne­ostenitor în postire, înÅ£elegem importanÅ£a nejudecării, iar pe de altă parte, din perspec­tiva părinÅ£ilor ce-l cu­noÅŸteau, înÅ£elegem cât de păguboasă ÅŸi nerealistă este încastra­rea aproapelui în ÅŸabloanele subiective ale ambiÅ£iilor noastre personale. Åži, mai pre­sus de toate, rămâne atitudinea pilduitoa­re a bătrânului, care a înÅ£eles până la de­plina însuÅŸire pedagogia paternă a Marelui nostru ÎnvăÅ£ător.