Judecata aproapelui ÅŸi neajunsurile ei
publicat in Cuvânt filocalic pe 5 Noiembrie 2015, 22:13
Pe parcursul întregii Sale activităÅ£i mântuitoare, Hristos a avut faÅ£ă de omenire o atitudine profund ÅŸi total părintească. Această paternitate, definită desăvârÅŸit prin iubire, este manifestată ÅŸi în pedagogia Sa soteriologică. În didactica Logosului Divin, imperativul este supus unei metamorfoze a sensului. Porunca se transformă în povaÅ£ă paternă, de a cărei ascultare depinde fericirea veÅŸnică – nu ca răsplată juridică a supunerii faÅ£ă de poruncă, ci ca stare dobândită în urma împlinirii sfatului părintesc.
Noul Testament dovedeÅŸte din plin această implicare educativă a Mântuitorului. Un exemplu convingător în acest sens este Predica de pe Munte în ansamblul ei, ÅŸi mai cu seamă îndemnul ce face referire la judecata aproapelui: „Nu judecaÅ£i, ca să nu fiÅ£i judecaÅ£i” (Mt 7, 1). Aceste cuvinte ale Mântuitorului, care s-au consacrat în timp ca precept creÅŸtin fundamental, se dovedesc utile în îndreptarea a două erori de abordare a aproapelui. Prima este tendinÅ£a continuă de a analiza cu precădere nu propriile greÅŸeli, ci pe ale altora; a doua, lipsa capacităÅ£ii de a aprecia corect faptele celorlalÅ£i. Marele dezavantaj al acestui tip de raportare la ceilalÅ£i este ilustrat de o întâmplare din Patericul Egiptean:
Undeva în Raith se nevoia un bătrân înduhovnicit, a cărui faimă cuprinsese pustia întreagă. În jurul chiliei sale se adunaseră de-a lungul anilor mai mulÅ£i părinÅ£i care nădăjduiau în folosul duhovnicesc al apropierii de înÅ£elepciunea sa sfântă. Printre ei era ÅŸi un frate care se dovedise, însă, contrariul celorlalÅ£i, nefiind foarte stăruitor într-ale rugăciunii ÅŸi postului. VieÅ£uitorii din preajma bătrânului avvă vedeau asta ÅŸi-l considerau pe frate leneÅŸ. Bătrânul nu-i mustra nici pe ei, nici pe neostenitor, aÅŸteptând cu răbdare vremea când se va vădi înÅ£elesul adânc al acestor lucruri. Åži aceasta a venit atunci când fratele se pregătea să plece din această lume. Atunci s-au adunat în jurul său părinÅ£ii, printre care ÅŸi bătrânul. Acesta, văzându-l pe frate că iese uÅŸor din trup, l-a întrebat, cu intenÅ£ia de a-i îndrepta smerit pe ceilalÅ£i: „Frate, noi cu toÅ£ii ÅŸtim că n-ai fost foarte nevoitor spre postire. Cum, dar, ieÅŸi aÅŸa cu osârdie din trup?”.
Iar fratele i-a răspuns: „Părinte, adevăr ai spus. Dar de când m-am făcut monah nu cred să fi judecat pe cineva”. Åži aÅŸa a trecut la Domnul, iar pagina Patericului ne spune că s-a mântuit fără osteneală.
Folosul expunerii în Pateric a acestei minunate întâmplări este, desigur, îndoit. Din perspectiva fratelui neostenitor în postire, înÅ£elegem importanÅ£a nejudecării, iar pe de altă parte, din perspectiva părinÅ£ilor ce-l cunoÅŸteau, înÅ£elegem cât de păguboasă ÅŸi nerealistă este încastrarea aproapelui în ÅŸabloanele subiective ale ambiÅ£iilor noastre personale. Åži, mai presus de toate, rămâne atitudinea pilduitoare a bătrânului, care a înÅ£eles până la deplina însuÅŸire pedagogia paternă a Marelui nostru ÎnvăÅ£ător.