Sfântul Marcelin a urmat în scaunul Romei Sfântului Gaius, în timpul îm­păraților Dioclețian și Maximian, când într-o cumplită prigoană asupra creștinilor au fost uciși prin diferite munci si chinuri peste șaptesprezece mii de creștini, și asta doar în treizeci de zile. Chiar Marcelin a fost prins și dus în fața lui Dioclețian, unde, de fri­ca muncilor cumplite, a acceptat să tămâieze la altarul idolilor și a jertfit în capiștile Vestei și ale Isidei. A fost numit pentru aceasta prieten al împăratului și îmbrăcat în haină de preț; dar, întorcându-se acasă și înțelegând ce făcuse, a început să se tânguiască și să plângă la fel ca si Apostolul Petru, care s-a lepădat de Hristos. Rușinea lui era cu atât mai mare cu cât știa că i-a îndemnat pe alții să accepte mucenicia, iar el a căzut în în­chinare idolească. Adunându-se în părțile Campaniei un sobor de 180 de episcopi și preoți, Marcelin s-a îmbră­cat în sac si s-a presărat cu cenușă și asa a mers în fața adunării, mărturisindu-și păcatul și tânguindu-se, cerându-și judecată dreaptă. Însă părinții i-au răspuns: „Tu cu gura ta judecă-te singur. Dacă din gura ta a ieșit păcatul, din gura ta să iasă și judecata!”. Iar atunci Marcelin a spus: „Străină de mine să fie treapta cea sfințită, de care nu sunt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obișnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor spre mâncare; iar cel ce va îndrăzni să-l în­groape pe el, acela să fie blestemat”.

Rugându-se Domnului Hristos ca să-i primească su­fletul păcătos, și-a întins gru­mazul spre tăiere și așa a fost tăiat, nemaiavând frică de moarte, cum avusese înainte. Åži trupul lui și trupurile celor­lalți trei au fost aruncate la mar­ginea cetății, neîndrăznind ni­meni să le ia și să le îngroape, din cauza blestemului. După treizeci și șase de zile s-a ară­tat Sfântul Apostol Petru lui Marcel, care între timp a fost ales papă, ca urmaș al lui Marcelin, și l-a îndemnat să ia trupul ca să-l îngroape, ca pe unul care, smerindu-se, s-a înălțat.

Åži așa s-a întâmplat că papa Marcel a luat cinstitele moaște ale mucenicului și le-a pus cu evlavie în gropnița Priscilei de lângă calea Salaria. Astfel a fost sfârșitul mucenicului Marcelin papa, dând tuturor celor de după el pildă de pocăință și întărindu-i ca să nu se înfricoșe­ze ca el prima dată de munci, ci să le primească cu seninătate și bucurie, ca pe cele care aduc din cer cununi.