Sfântul Marcelin a urmat în scaunul Romei Sfântului Gaius, în timpul îm­păraţilor Diocleţian şi Maximian, când într-o cumplită prigoană asupra creştinilor au fost ucişi prin diferite munci si chinuri peste șaptesprezece mii de creștini, și asta doar în treizeci de zile. Chiar Marcelin a fost prins și dus în faţa lui Diocleţian, unde, de fri­ca muncilor cumplite, a acceptat să tămâieze la altarul idolilor și a jertfit în capiștile Vestei și ale Isidei. A fost numit pentru aceasta prieten al împăratului și îmbrăcat în haină de preţ; dar, întorcându-se acasă și înţelegând ce făcuse, a început să se tânguiască și să plângă la fel ca si Apostolul Petru, care s-a lepădat de Hristos. Rușinea lui era cu atât mai mare cu cât știa că i-a îndemnat pe alţii să accepte mucenicia, iar el a căzut în în­chinare idolească. Adunându-se în părţile Campaniei un sobor de 180 de episcopi şi preoţi, Marcelin s-a îmbră­cat în sac si s-a presărat cu cenușă și asa a mers în faţa adunării, mărturisindu-și păcatul și tânguindu-se, cerându-și judecată dreaptă. Însă părinţii i-au răspuns: „Tu cu gura ta judecă-te singur. Dacă din gura ta a ieșit păcatul, din gura ta să iasă și judecata!”. Iar atunci Marcelin a spus: „Străină de mine să fie treapta cea sfinţită, de care nu sunt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obișnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor spre mâncare; iar cel ce va îndrăzni să-l în­groape pe el, acela să fie blestemat”.

Rugându-se Domnului Hristos ca să-i primească su­fletul păcătos, şi-a întins gru­mazul spre tăiere şi aşa a fost tăiat, nemaiavând frică de moarte, cum avusese înainte. Şi trupul lui şi trupurile celor­lalţi trei au fost aruncate la mar­ginea cetăţii, neîndrăznind ni­meni să le ia şi să le îngroape, din cauza blestemului. După treizeci şi şase de zile s-a ară­tat Sfântul Apostol Petru lui Marcel, care între timp a fost ales papă, ca urmaş al lui Marcelin, şi l-a îndemnat să ia trupul ca să-l îngroape, ca pe unul care, smerindu-se, s-a înălţat.

Şi aşa s-a întâmplat că papa Marcel a luat cinstitele moaşte ale mucenicului şi le-a pus cu evlavie în gropniţa Priscilei de lângă calea Salaria. Astfel a fost sfârşitul mucenicului Marcelin papa, dând tuturor celor de după el pildă de pocăinţă şi întărindu-i ca să nu se înfricoşe­ze ca el prima dată de munci, ci să le primească cu seninătate şi bucurie, ca pe cele care aduc din cer cununi.