Memoria colectivă a vieţuitorilor pus­tiei Egiptului păstrează imaginea unui bă­trân cuvios, cu o nevoinţă aparte. Se spu­ne despre acesta că muncea din greu pentru a-şi duce traiul oricum umil şi lip­sit de ambiţia îmbuibării. Aproape de co­liba sa locuia un frate biruit de ispita vie­ţuirii din sudoarea muncii altuia. Acesta îl urmărea pe bătrânul cuvios şi, ori de câte ori avea ocazia, se furişa în coliba sa şi îi fura agoniseala. De aceea, deşi înaintat în zile şi slăbit trupeşte, cuviosul era nevoit să muncească mereu mai mult pentru a acoperi propriile sale nevoi. Mărturisitorii nevoinţelor sale spun că bătrânul îl vedea întotdeauna pe frate furând, dar nu i-a spus niciodată nimic. Ba mai mult, îl privea cu îndurare, spunându-şi mereu că face asta pentru că sigur se află în lipsuri mai mari decât el şi că cele luate cu necuviinţă îi sunt numaidecât trebuincioase. Şi astfel a mun­cit mereu pentru folosul ruşinos al acelui monah, până când i s-a apropiat clipa mor­ţii. Ştiind în duh lucrul acesta, i-a chemat la sine pe fraţi pentru a-şi lua rămas-bun. Printre ei se afla şi cel care îl furase. Când l-a văzut, luminat la faţă şi plin de bucurie, avva l-a chemat la sine. A luat mâinile ho­ţului într-ale sale şi a început să le sărute cu bucurie, zicându-i: „Mulţumesc mâini­lor acestora, pentru că prin ele nădăjduiesc să mă duc în Împărăţia Cerurilor. Ele sunt cele care m-au trimis mereu la muncă şi m-au învăţat ce înseamnă sudoarea, milostenia, iertarea, dragostea, bucuria dăruirii”.

Şi aşa s-a dus la Domnul, smerind ini­ma fratelui necugetat. Cuprins de ruşine, acesta şi-a plâns amar păcatele şi a urmat apoi în vieţuire părintelui iertător care i-a desluşit înţelept tainele iubirii aproapelui. A devenit el însuşi monah iscusit, lăsând printre asceţi mărturia netrebniciei sale, şlefuită cu răbdare în virtute, de către mă­iestria duhovnicească a părintelui său, care ne-a învăţat astfel pe toţi că cei buni le au pe toate bune.