ÎmbrăÅ£iÅŸând cu bucuria dăruitului paginile Patericului egiptean,cititorul va obser­va cu siguranÅ£ă că fiecare virtute este ÅŸlefuită în parte de părinÅ£ii care ÅŸi-au însuÅŸit-o desăvârÅŸit.

Astfel, avva Pimen, unul dintre cei mai vestiÅ£i bătrâni din Sketis, ÅŸi-a asumat până la contopire virtutea „negrăirii în deÅŸert”. Se spune că într-o zi a fost vizitat de un pust­nic. Acesta aflase despre avva Pimen de la un ucenic al acestuia, care îÅŸi lăudase mult învăÅ£ătorul, ÅŸi dorea să-l cunoască ÅŸi să aibă folos. Întâlnindu-se, pustnicul a început a vorbi despre Scriptură, despre lucruri duhovniceÅŸti ÅŸi cereÅŸti, la care avva Pimen ÅŸi-a întors faÅ£a ÅŸi nu i-a dat nici un răspuns. Pustnicul, mâhnit, ÅŸi-a arătat ucenicului nemul­Å£umirea, iar acesta s-a dus la avva Pimen să-l întrebe de ce a făcut aÅŸa:

„- Acesta – i-a răspuns înÅ£elept bătrânul – este din cei de sus, ÅŸi de cele cereÅŸti grăieÅŸte. Iar eu din cei de jos sunt, ÅŸi grăiesc din cele pământeÅŸti. De mi-arfi grăit despre patimile su­fletului, i-aÅŸ fi răspuns; eu pentru cele cereÅŸti, nu ÅŸtiu”.

Åži aflând pustnicul smerita cugetare a avvei, s-a întors la el vorbindu-i despre pati­mile sale ÅŸi luând sfat de folos.

Cu aceeaÅŸi atitudine faÅ£ă de vorba care zideÅŸte, rostită din experienÅ£a concretului, avva Pimen aduce liniÅŸte în sufletul unui frate care păcătuise amarnic:

DIN CUVINTELE AVVEI PIMEN

Cuvântul 3: