Îmbrățișând cu bucuria dăruitului paginile Patericului egiptean,cititorul va obser­va cu siguranță că fiecare virtute este șlefuită în parte de părinții care și-au însușit-o desăvârșit.

Astfel, avva Pimen, unul dintre cei mai vestiți bătrâni din Sketis, și-a asumat până la contopire virtutea „negrăirii în deșert”. Se spune că într-o zi a fost vizitat de un pust­nic. Acesta aflase despre avva Pimen de la un ucenic al acestuia, care își lăudase mult învățătorul, și dorea să-l cunoască și să aibă folos. Întâlnindu-se, pustnicul a început a vorbi despre Scriptură, despre lucruri duhovnicești și cerești, la care avva Pimen și-a întors fața și nu i-a dat nici un răspuns. Pustnicul, mâhnit, și-a arătat ucenicului nemul­țumirea, iar acesta s-a dus la avva Pimen să-l întrebe de ce a făcut așa:

„- Acesta – i-a răspuns înțelept bătrânul – este din cei de sus, și de cele cerești grăiește. Iar eu din cei de jos sunt, și grăiesc din cele pământești. De mi-arfi grăit despre patimile su­fletului, i-aș fi răspuns; eu pentru cele cerești, nu știu”.

Åži aflând pustnicul smerita cugetare a avvei, s-a întors la el vorbindu-i despre pati­mile sale și luând sfat de folos.

Cu aceeași atitudine față de vorba care zidește, rostită din experiența concretului, avva Pimen aduce liniște în sufletul unui frate care păcătuise amarnic:

DIN CUVINTELE AVVEI PIMEN

Cuvântul 3: