Sfântul Laurențiu s-a născut în secolul al III-lea, în Spania, la Osca, un orășel din pro­vincia Aragon, la poalele munților Pirinei. De tânăr a fost trimis la Saragosa pentru a-și com­pleta studiile. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul episcop grec Sixt, care pe atunci era profesor la unul dintre cele mai re­numite centre de studii ale acelor timpuri. În­tre cei doi s-a legat o prietenie strânsă și o co­muniune de viață între maestru și discipol.

Peste ceva timp, Sixt și Laurențiu, alăturându-se unui val de imigranți spanioli, au venit la Roma. Când Sixt a fost ales și întronizat ca patriarh în anul 257, l-a hirotonit pe Laurențiu diacon și, deși era încă foarte tâ­năr, l-a ales să fie primul între cei șapte dia­coni care slujeau în catedrala patriarhală; de aceea este cunoscut ca arhidiacon al Romei. În acea vreme, această poziție era una foar­te importantă și de mare încredere, iar cel care o ocupa avea în grija sa tezaurul și bo­gățiile Bisericii și distribuția ajutoarelor și milosteniilor la cei săraci.

Tot în anul 257, împăratul Valerian dădu edictul său împotriva Bisericii, pe care, în nebunia lui, fără a cunoaște lucrarea lui Dumnezeu, credea că o va putea distruge în tota­litate. Prin acest edict, creștinii erau obligați să ia parte la cultul național al zeilor păgâni și li se interzicea să se mai adune în cimitire, amenințând cu exilul sau chiar cu moartea pe oricine nu s-ar fi supus poruncii. Punându-și speranța în dictonul biblic „Voi bate păstorul și se vor risipi oile” (Zah. 13,7), Valerian a poruncit ca toți episcopii, preoții și di­aconii să fie omorâți fără cruțare. În anul imedi­at următor, în ziua de 6 august, patriarhul Sixt a fost prins în tim­pul săvârșirii Sfintei Li­turghii și omorât prin decapitare. A fost înmor­mântat într-una dintre crip­tele cimitirului Sfântului Calist, numită „Cripta papilor”, care se păstrea­ză până în zilele noastre.

În lucrarea De officiis ministrorum (Des­pre îndatoririle preoților),Sfântul Ambrozie al Mediolanului scrie: „Văzându-l pe episco­pul său, Sixt, condus spre martiriu, Sf. Laurențiu plângea și striga: «Unde mergi, tată, fără fiul tău? Unde pleci, sfinte episcop, fără diaconul tău? Ce jertfă te pregătești să aduci fără diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Arată-ne un semn că ai găsit un vrednic slujitor. Nu dorești ca acela pe care l-ai împărtășit cu sângele Domnului să-și ver­se sângele său alături de tine?... Nu uita că oamenii cei mari sunt mai victorioși prin fap­tele ucenicilor lor decât prin faptele lor. Pă­rinte, arată-ne nouă puterea ta prin fiii tăi; sacrifică pe cel pe care l-ai crescut și vei do­bândi răsplată veșnică». Răspunzând, Sixt i-a zis: «Nu te voi lăsa, fiul meu, nu te voi părăsi. Pentru tine sunt gătite chinuri mult mai grele. Pentru noi, cei mai bătrâni, cursa este mai scurtă. Å¢ie, fiind mai tânăr, ți s-a gă­tit un triumf mai glorios împotriva tiraniei. Vei vedea, curând nu vei mai plân­ge și după trei zile mă vei urma. De ce vrei să fii par­te a muceniciei mele? De ce ai nevoie ca eu să fiu prezent? Ucenicul slab merge înaintea maes­trului său, ucenicul tare îl urmează și împli­nește toate fără ajutorul său. Așa și Ilie l-a lăsat pe Elisei. îți încredințez succe­sul puterii mele ție»”. Textul Sfântului Ambrozie mai menționează și faptul că, înainte de a-i da sărutul păcii, Sixt i-a încredințat diaconului său grija pen­tru Biserică și i-a poruncit să împartă săra­cilor toate bunurile sale. Astfel, arhidiaconul Laurențiu, în spiritul slujirii și ascultării față de episcopul său, a administrat Biserica Romei timp de trei zile, împărțind toate bo­gățiile acesteia la săraci.

Auzind vorbindu-se de bogății ale Bise­ricii, soldații romani l-au prins pe Laurențiu și l-au dus în fața tribunului Partenius, care, la rândul lui, înștiințându-l pe împărat, l-a aruncat în închisoare, dându-l în paza tribu­nului Ipolit. Aici, Laurențiu, prin rugăciuni­le sale, vindecă un orb numit Lucillus și con­verti pe însuși tribunul Ipolit, pe care îl boteză împreună cu alte nouăsprezece persoane din casa lui. Pentru aceasta, Ipolit a fost scos în afara cetății, la porțile Salariei, și s-a tăiat capul în ziua de 9 august.

Adus la palatul imperial, unde împăratul i-a poruncit să-i predea bunurile pe care le deținea Biserica, Laurențiu a chemat în fața lui Valerian mulțimea de orbi, șchiopi, bol­navi și săraci pe care îi ajutase și a spus: „Iată comorile veșnice ale Bisericii, care nu se îm­puținează și sporesc mereu, care sunt răs­pândite în fiecare și se regăsesc în toți”. Con­siderând gestul acestuia o insultă la adresa puterii romane, Valerian, cuprins de furie, i-a cerut diaconului lui Hristos să se închine idolilor și, pentru că acesta a refuzat, a fost supus la cele mai crunte chinuri; i s-au pus pe trup lame de fier înroșit în foc, a fost bă­tut cu bice plumbuite și lanțuri cu cârlige la ambele capete, i-au fost sfărâmate maxilare­le cu pietre, apoi, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinși. Iar Sfântul Laurențiu, cu fața luminoasă, zi­cea: „Mulțumescu-Å¢i Å¢ie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine”. Åži ars fi­ind pe o parte, a mai avut totuși tăria să le spună călăilor: „Iată, o, ticăloșilor, ați fript o parte a trupului meu; întoarceți-l acum și pe cealaltă parte și mâncați carnea mea cea frip­tă”. După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Å¢ie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să intru pe porțile împărăției Tale!”. Sfârșindu-și rugăciunea, sfântul și-a ridicat privirea spre cer și așa și-a dăruit sufletul lui Dumnezeu.

Moartea Sfântului Laurențiu a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnifica­tiv. Mai mulți senatori romani, văzând moar­tea sa martirică, au fost atât de puternic miș­cați de credința și eroismul său, încât s-au creștinat pe loc. Tot ei au fost cei care au luat trupul mucenicului și l-au îngropat cu mare cinste pe data de 10 august 258 într-un loc cunoscut sub numele de cimitirul Cyriaca in agro Verano, aflat la est de Roma, pe Via Tiburtina. Încă de atunci, mormântul sfân­tului era venerat cu fervoare și devotament, și sărbătoarea sa ținută cu mare credincio- șie. Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit aici o capelă închinată Sfântului Laurențiu, care peste ani a fost transforma­tă într-o adevărată catedrală, denumită Ba- silica di San Lorenzo fuori le mura (biseri­ca Sf. Laurențiu din afara zidurilor).

Odată cu trecerea timpului, popularitatea Sfântului Laurențiu a crescut simțitor, sărbă­toarea sa ajungând să fie în secolul al VI-lea una dintre cele mai celebrate sărbători orto­doxe în Europa de Vest. Martirajul său și pu­terea mijlocirii sale au fost lăudate și mărturi­site de mai mulți sfinți părinți și scriitori bisericești, cum ar fi: Sf. Grigorie de Tours, Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, Fulgențiu de Ruspa, Eusebiu sau poe­tul Prudențiu. De asemenea, secole la rând, fenomenul astronomic al curentului de me­teori Perseide, care apare în preajma datei de 10 august, a fost denumit simbolic „Lacrimi­le Sfântului Laurențiu” În hagiografia și ico­nografia bizantină, Sfântul Laurențiu este re­prezentat ca diacon cu cădelnița cu jar în mână, cădind și înmiresmând Biserica lui Hristos, pe când sursele apusene îl prezintă oferind săracilor bogățiile Bisericii sau întins pe un grătar așezat pe cărbuni aprinși.

Sursa: www.calendar-ortodox.ro