Adaugat la: 2 Ianuarie 2014 Ora: 15:14

Copilul Iisus în templu în mijlocul învățătorilor lui Israel: o teofanie (Luca 2, 41-52)

Uneori există lucruri de mirare în viața liturgică a Bisericii: unele în­tâmplări dumnezeiești sunt puse în evidență cum se cuvine și sărbătorite (toa­te cele importante, din fericire!), iar altele sunt practic uitate. Așa este episodul cu Copilul Iisus în Templu în mijlocul învățătorilor.

Aceas­tă sărbătoare este trecută cu vederea ca atare de ritul bizantin, însă, lucru de mirare, peri- copa ei este citită la 1 ianuarie, împreună cu cea a Tăierii împrejur, deși cele două eveni­mente nu au nici o legătură cronologică (la Tăierea împrejur Iisus avea 8 zile, iar la Tem­plu, în mijlocul învățătorilor, avea 12 ani!). Însă icoana sărbătorii există, deși nu este foar­te răspândită. Biserica de la Roma nu ignoră complet acest praznic, deoarece citește pericopa respectivă în duminica de după Epifanie1, însă nu a văzut adevărata sa semnificație teologică și a creat în mod artificial (și „re­cent") o sărbătoare a „sfintei familii"2, care este o viziune morală și socială, denaturând profund sensul sărbătorii. De fapt, aceasta nu se prăznuiește ca atare decât în Ortodoxia de rit occidental, în duminica dintre Tăierea îm­prejur și Epifanie, dacă între cele două sărbă­tori se întâmplă să cadă o zi de duminică, sau pe 4 ianuarie, dată care este corect situată în anul liturgic, deoarece este vorba despre o teofanie3.

Cu toate acestea, avem de-a face cu un eve­niment foarte important, singurul care ne este revelat despre copilăria lui Hristos, între aducerea Sa la Templu la 40 de zile (Întâmpinarea Domnului) și botezul Său de către Ioan la 30 de ani (Teofania), și care este de o mare bo­găție teologică.

Această pericopă începe cu o precizare importantă: „Åži părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor la Ierusalim" Maria și Iosif, care din punct de vedere soci­al erau „părinții lui Iisus", erau evrei evlavioși, care împlineau cu seriozitate toate poruncile Legii: astfel, în fiecare an mergeau de Paște în pelerinaj la Ierusalim4. Ei Îi transmiteau lui Iisus, ca om, poruncile lui Moise și Îl creșteau în Legea lui Dumnezeu, legea pe care El Însuși o dăduse, ca Dumnezeu, lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. Aici atingem un mare adevăr teologic, exprimat cu tărie de către al patrulea sinod ecumenic (de la Calcedon, în anul 451): ca om, Iisus nu știa și avea nevoie să învețe, dar ca Dumnezeu știa toate și desă­vârșit.

„Când a fost El de doisprezece ani...”

Este prima dată când Evanghelia ne vorbește despre Iisus după nașterea Sa (și riturile care o însoțesc) și este și ultima dată când Îl pome­nește înainte să devină adult. Această vârstă are deci o însemnătate. Toți medicii și psiho­logii sunt de acord: este vorba despre o vârstă hotărâtoare, o „trecere” în care trupul și sufle­tul se schimbă. Este intrarea în adolescență, perioadă capitală și dificilă, în care se petrece o adevărată mutație: omul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult. Este începutul pu­bertății, când caracterele sexuale se afirmă (creșterea în volum a testiculelor la băieți și menstruația la fete), când sufletul începe să fie agitat de sentimentul iubirii și când apare o anumită formă de respingere a autorității, mai ales părintești. Adolescenții seamănă cu niște pui de pasăre care sparg coaja oului și vor să existe prin ei înșiși. În multe civilizații tradiți­onale, doisprezece ani e vârsta la care se petrec riturile „de trecere”, inițiatice. Or, Iisus este în același timp Fiul lui Dumnezeu și un copil ca toți ceilalți: e interesant că Evanghelia ne vor­bește de El tocmai la această vârstă. „Părinții” Săi se duc deci la Ierusalim de sărbătoarea Paș­tilor, ca în fiecare an: aici, urcă la Templu și participă la sărbătoarea Paștelui evreiesc: Iosif și Iisus în „curtea israilitenilor”5, Maria în cur­tea femeilor. Se dă slavă lui Dumnezeu pomenindu-se primul Paște (cruțarea primilor năs­cuți ai evreilor, trecerea Mării Roșii pe uscat) și I se aduc jertfe (mai ales mielul pascal) și tă­mâie, în cântare de psalmi... Ca Dumnezeu, Iisus este dătătorul Legii, iar ca om – copil, ado­lescent – învață să o respecte.

Apoi, după câteva zile, când ceremonii­le s-au sfârșit, caravana care se întoarce în Galileea și care numără probabil sute de per­soane, dacă nu mii, pornește la drum. După o zi6, Maria și Iosif își dau seama că Iisus nu este în caravană (după ce l-au căutat „prin­tre rude și printre cunoscuți”). Viața evreias­că era o viață „tribală”, centrată pe familie în sens larg (rude apropiate și îndepărtate, pri­eteni, cunoștințe), și nu una strict biologică, așa cum se întâmplă în zilele noastre (într-o anumită măsură, aceasta era o prefigurare a Bisericii, care privilegiază legăturile duhov­nicești față de cele de sânge). Acest incident ne arată că părinții pământești ai lui Iisus Îi lăsau o mare libertate: autoritatea lor paren­tală nu era foarte strictă. Copiii – mai ales de la vârsta adolescenței – puteau să se întâl­nească între ei7 sau să urmeze alți membri ai familiei lărgite. Atunci, doar în acel moment, se îngrijorează și se întorc din drum, căci sunt părinți buni, care își iubesc fiul mai mult de­cât orice: părăsesc caravana și se întorc sin­guri la Ierusalim. Aici, Îl caută pe Iisus timp de trei zile8, ceea ce le provoacă o mare în­grijorare: este vorba despre o prorocire a ce­lor trei zile când Hristos avea să fie în mor­mânt, în care omenirea Îl va „pierde”. Åži este și o învățătură teologică importantă: Maria și Iosif știu amândoi, însă pe căi diferite, că Iisus nu este un copil ca toți ceilalți. Cu toa­te acestea, e limpede, după Evanghelie, că El are aceeași înfățișare și același comportament ca și ceilalți copii. Este o taină greu de înțe­les și de trăit pentru părinții Săi pămân­tești.

În sfârșit, „după trei zile L-au aflat în Templu, sezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i si întrebându-i”. Însă și El le vorbește, pentru că „toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui". De fapt, El dialoghează, de la egal la egal, cu învățătorii lui Israel. Este o adevărată teofanie, o revelație a lui Dumnezeu în această lume. Ce reprezintă Templul și învățătorii?

Iisus este în Templu. Templul din Ierusalim a urmat „cortului mărturiei" („ta­bernacolul") confecționat de Moise la poa­lele Sinaiului la porunca lui Dumnezeu9, casă sfințită – făcută din pânză – care se putea purta din loc în loc, amintind lui Israel de le­gământul său cu Dumnezeu. După cucerirea Pământului Făgăduinței, Domnul îi arătase lui David locul în care voia să se construias­că templul (la Ierusalim, pe muntele Moria, acolo unde Avraam acceptase să aducă pe fiul său Isaac, unul născut, ca jertfă, întruchipând jertfa lui Hristos), însă Solomon, fiul său, este cel care l-a construit în toată măreția. Centrul Templului era „sanctuarul", compus dintr-un „loc sfânt", unde preoții aduceau lui Dumnezeu în fiecare zi tămâie și pâinile zise ale „punerii înainte", și dintr-un „loc foarte sfânt" (sau „sfânta sfintelor"), unde se păs­trau într-un cufăr de lemn aurit (Arca) table­le Legii, date de Dumnezeu lui Moise pe mun­tele Sinai și care vesteau Evanghelia, rămășițe de „mană", întruchipare a Euharistiei, și „toiagul lui Aaron care a odrăslit", întru­chipare a fecioriei-maternității Mariei. Numai marele preot intra acolo, o dată pe an, și stro­pea partea de deasupra a arcei („propiția- tor") cu sângele animalelor jertfite (adică „dăruite" lui Dumnezeu). Jertfele se făceau afară, pe „altarul jertfelor". Când „slava lui Dumnezeu" (Åžekhinah) cobora în Templu, nimeni nu mai putea să stea în el, căci ea um­plea toate (2 Cronici 5, 13-14): era vorba de fapt de energiile dumnezeiești necreate, care aveau să fie revelate de Hristos în momentul Schimbării la Față10.

În vremea lui Hristos, se vorbea despre „al doilea templu", construit de către Irod, mai mare și mai frumos decât primul, însă sfânta sfintelor era goală încă de la distrugerea pri­mului templu de către babilonieni în 586 î.Hr. Templul reprezenta sălașul lui Dumnezeu prin­tre oameni, adică Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Acest templu a fost construit pentru Mesia, pentru a primi pe Hristos, care este El Însuși Templul viu, unind pentru totdeauna pe Dumnezeu și Omul11. Însă, deoarece pre­oții evrei aveau să-L respingă pe Iisus, să-L condamne la moarte și să-L dea păgânilor ro­mani care aveau să execute sentința, Templul avea să devină inutil și să fie distrus în 70 d.Hr., conform prorociei lui Hristos (Mt 24, 1-2; Mc 13, 1-2; Lc 21, 5-6).

Iisus, copil (adolescent), este în Templu12 si sade în mijlocul Învățătorilor. Învățătorii13 lui Israel sunt „rabini" dascăli ai Sfintei Scripturi, „cărturari" și învățători, care de cele mai multe ori sunt farisei. Ei sunt teologii lui Israel, „Dascălii Legii". Iisus „șade" în mijlocul lor pen­tru că și El este „Învățător": este chiar singurul Învățător (El a spus: „nu aveți decât un singur Învățător: pe Hristos"14). El este Învățătorul, așezat în mijlocul învățătorilor. E limpede că aici El Își manifestă dumnezeirea: arată că El este Cel care a dat Legea lui Moise pe munte­le Sinai, prin Duhul Sfânt. El discută cu ei: Evanghelia ne spune că îi ascultă (fără a avea nici o pretenție) și că îi întreabă (ca un evreu evlavios și ascultător), însă și că le vorbește si îi învață. Ceea ce spune este atât de extraordi­nar încât „toți care Îl auzeau se minunau de pri­ceperea și de răspunsurile Lui". El se arată aici ca Înțelepciune a lui Dumnezeu, Cuvântul care exprimă cugetele Tatălui. Se arată ca Mesia, însă fără a spune explicit acest lucru (altfel, Evanghelia ar fi mărturisit-o), pentru că „cea­sul Său nu venise încă" (Ioan 2, 4; acest ceas va veni cu optsprezece ani mai târziu, după cum a hotărât Tatăl Său Cel ceresc): El dă un semn înțelepților lui Israel, Învățătorii Legii, pentru a putea înțelege – dacă vor – că Mesia a venit în lume. Se pare că acest semn va rămâne fără urmări; cu toate acestea, nu putem ști aceasta cu siguranță (poate că Nicodim purtătorul de mir15 era printre ei?). Acest fapt vestește misi­unea Sa, căci Iisus va veni adesea să predice în Templu.

Domnul ne dă și o învățătură mai genera­lă: manifestându-Åži dumnezeirea la această vârstă, El restaurează copilăria și mărturiseș­te că El, Hristos, e Cel care ne trece de la co­pilăria păcatului la măsura desăvârșită a Omu­lui duhovnicesc, care este adevărata vârstă matură. Arată că „trecerea" adolescenței se poate trăi duhovnicește, și mai ales că slujirea lui Dumnezeu nu depinde de o vârstă anume. Åžtim bine că și în plan pur omenesc există co­pii minune16 (ca de pildă Mozart, în muzică, dar și în matematică, informatică și în alte do­menii...), însă se poate și mai mult de atât: un copil poate și să primească o revelație de la Duhul Sfânt și poate fi investit cu o misiu­ne dumnezeiască (aceasta se va vedea în tim­pul prigoanelor: anumiți copii-mucenici vor vorbi cu înțelepciune de oameni maturi): putem fi desăvârșiți (după chipul lui Dumne­zeu) la orice vârstă. Hristos răscumpără toate.

Părinții Săi omenești, sociali, se minunea­ză. Mama Sa Îl ceartă, ca orice mamă („Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați”). Este a doua învă­țătură a acestui eveniment. Maria și Iosif, și mai ales Maria, știu că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, însă această realitate dumne­zeiască depășește înțelegerea omenească. Față cu un eveniment care descumpănește, ei reacționează omenește, psihologic, social.

Răspunsul Adolescentului dumnezeiesc este cutremurător, pentru că „El este Adevărul”: „De ce era să Mă căutați? Oare nu stiați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. El pune lucrurile la locul lor, reamintind părin­ților Săi omenești că este Fiul lui Dumnezeu și că ascultă în primul rând de Tatăl Său ce­resc. Este o foarte frumoasă lecție duhovni­cească pentru toți creștinii. Fiecare copil (și fiecare ființă omenească) este datoare mai în­tâi lui Dumnezeu: trebuie mai întâi și înainte de orice să asculte de Dumnezeu. Puțini pă­rinți, chiar creștini, înțeleg această taină. Ei uită că pruncii lor nu le aparțin: aceștia le sunt încredințați de Dumnezeu, însă sunt ai lui Dumnezeu. Evanghelia recunoaște într-adevăr că Maria și Iosif nu au înțeles. Suntem ca și ei: adesea nu înțelegem gândurile și nici lu­crarea lui Dumnezeu: suntem limitați. Însă de îndată cei Åži-a certat cu asprime părinții, Adolescentul Iisus îi părăsește pe învățători, părăsește Templul și îi urmează cu smerenie: toată familia se întoarce la Nazaret. Evanghelia precizează „și le era supus”.

Iisus este mereu într-o antinomie spiri­tuală desăvârșită, simbolizată de „și”: este mai întâi ascultător Tatălui Său ceresc si este supus părinților Săi omenești. Este întocmai ca Dumnezeu și ca om, însă respectând ier­arhia valorilor: firea Sa dumnezeiască are în­tâietate. Acest lucru se traduce, pentru noi, oamenii, prin: „Dumnezeu trebuie slujit mai întâi”.

Versetul final, care apare ca o concluzie, este și el o învățătură teologică: „Iisus spo­rea cu înțelepciunea si cu vârsta si cu ha­rul la Dumnezeu si la oameni”. Ca Dumnezeu este desăvârșit, știe toate și cu­noaște toate. Însă, ca om, are nevoie să creas­că și să se dezvolte fizic (vârsta), psihic (în­țelepciunea) și duhovnicește (harul). Evanghelia nu ne va mai spune nimic despre Iisus înaintea arătării Sale ca Mesia la bote­zul Său, la Teofanie. El Se pregătește pentru misiunea Sa timp de 30 de ani în tăcere, ru­găciune și muncă. Însă, prin discreția și sme­renia Sa, El adoarme și bănuielile Satanei, care nu văzuse nimic la nașterea Sa: diavolul nu va începe să se îngrijoreze decât începând de la botezul lui Iisus.

Note:

1. „Epifanie” în înțelesul occidental al termenului, adică sărbătoarea închinării magilor dinaintea Pruncului Iisus.
2. Noțiunea de „sfântă familie”, care este un fruct al scolasticii, este străină de Tradiție și de Ortodoxie. Roma a vrut să facă din familia de la Nazaret un model de familie creștină, lăudând noțiunile morale de feciorie și ascultare. O familie ciudată, alcătuită dintr-un bătrân văduv, o tânără mamă fecioară și un copil fără tată (pământesc), în care nu există nici o relație trupească și sentimenta­lă între tată și mamă! Este un lucru complet străin duhului Evangheliei, care insistă me­reu, prin gura lui Hristos, asupra întâietății relațiilor duhovnicești asupra celor biologi­ce și afective, ca și asupra ascultării față de Dumnezeu.Singura legătură între aceste trei persoane este Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu: de fapt, familia din Nazaret ves­tește Biserica. Punctul culminant al acestei doctrine este pseudo-icoana sfintei familii, în care Iosif este văzut ținând-o tandru pe Maria cu pruncul „lor" între ei: această „fo­tografie de familie" este o adevărată erezie teologică.
3. Riturile occidentale au un adevărat ciclu li­turgic al teofaniilor, care începe în prima du­minică a Adventului și se termină în ultima duminică după Teofanie, pe când în Răsărit nu există decât un singur ciclu, ciclul pascal.
4. Legea (Deuteronomul, 16, 16) poruncea să se meargă în pelerinaj la Ierusalim cu prile­jul celor trei mari sărbători evreiești (Paști, Åžavuot [Sărbătoarea Săptămânilor] și Sucot [Sărbătoarea Corturilor]). Însă cum acest lucru era practic imposibil, tradiția lăsa fie­căruia libertatea de a face ceea ce putea. Adesea, satele sau orașele trimiteau o dele­gație pentru a le reprezenta. Faptul că Iosif, Maria și Iisus mergeau în fiecare an la Ierusalim era un semn de mare evlavie.
5. Templul se găsea „la loc înalt" (pe muntele Moria): era o imensă esplanadă sacră, ierar­hizată în mai multe „curți" din ce în ce mai înalte, fiecare rezervată unui anumit tip de populație: neamuri, israiliteni (bărbați și fe­mei), israiliteni bărbați, preoți. Curtea fe­meilor (accesibilă și bărbaților) era destul de întinsă (aici se sărbătorea Sucotul) și se găsea înaintea curții bărbaților. Curtea israilitenilor (bărbați) era o zonă relativ în­gustă, care se întindea în lungime, și se afla în fața altarului jertfelor și la intrarea în sanc­tuar (între cele două curți se găsea poarta lui Nicanor). Sanctuarul însuși, care se gă­sea în centru și în partea cea mai de sus a es­planadei, era înalt de 45 de metri: acesta sim­boliza Cerul, Ierusalimul ceresc; la el se ajungea pe un rând de trepte, de unde cei 15 psalmi „ai urcării" sau ai treptelor (Ps 119-133) cântați de către leviți (a se vedea și nota 8).
6. Drumul era lung și greu. Nazaret se găsește la aproximativ 150 km de Ierusalim; era vor­ba deci de mai multe zile de călătorie (în mod normal, mergând pe jos se fac 15 până la 20 de km într-o zi). Oamenii se deplasau în grupuri (în caravane), pentru că drumu­rile erau periculoase.
7. Avem o confirmare a acestui lucru în Duminica Floriilor: Evanghelia ne precizea­ză că probabil copiii, în grup, au fost cei care L-au slăvit pe Iisus ca Hristos și Împăratul lui Israel la intrarea Sa în Ierusalim și în Templu, fără ca părinții să fie pomeniți..
8. Ierusalimul nu era un oraș foarte mare (în jur de 50.000 locuitori), însă populația sa se dubla la fiecare pelerinaj. Cât despre espla­nada Templului, era uriașă (de cinci ori cât cea a Acropolelor din Atena, de zece ori cât catedrala Sfântul Petru din Roma). De aici îngrijorarea părinților, cu atât mai mare cu cât sunt probabil uimiți de comportamen­tul fiului lor.
9. Precizare istorică în legătură cu Templul: „primul tabernacol", descris de Sf. Pavel la Evrei 9, a fost construit de către Moise în se­colul XIII î.Hr. Apoi regele David a cucerit Ierusalimul în jurul anului 1005 î.Hr. și a adus aici Arca: el a cumpărat muntele Moria de la Ornan Iebuseul (1 Cronici 21), însă Dumnezeu nu i-a îngăduit să construiască un templu acolo, pentru că făcuse prea mul­te războaie și vărsase prea mult sânge (1 Cronici 3, 28). Fiul său Solomon a constru­it deci primul templu pe acest loc, între 967 și 960 î.Hr. (1 Regi 6 și 2 Cronici 3). Templul a fost distrus în 586 î. Hr. de către babiloni­eni (Dan 5, 2-3), ca și Arca, probabil. La în­toarcerea din exil, în jurul anului 537, sub împăratul pers Cyrus, Zorobabel a pus ba­zele unui nou templu, însă lucrările au fost întrerupte multă vreme din cauza conflicte­lor interne (cu samaritenii) și construcția nu a fost reluată decât între 520 și 516 î.Hr.: era un templu modest ca dimensiuni. Acest tem­plu a fost profanat de regele grec Antioh al IV-lea Epifanie în 168 î.Hr. și a fost consa­crat din nou în decembrie 165 (este origi­nea sărbătorii Hanukka). Apoi Irod a pus să se construiască din nou acest templu înce­pând din 20-19 î.Hr., pentru a cere iertare pentru numeroasele sale crime și modul său de viață elenistic, nepotrivit pentru conști­ința evreiască. Acesta este Templul pe care l-a cunoscut Iisus și a cărui distrugere com­pletă a prorocit-o. Templul nu a fost termi­nat decât în 63-64 d.Hr. Este numit „al doi­lea templu", însă este de fapt al treilea. Va fi distrus în întregime de viitorul împărat ro­man Titus în 70 d.Hr.
10. În Talmudul de la Babilon, rabinii leagă în mod limpede slava Åžekhinah de Duhul Sfânt.
11. Iisus spune El Însuși, după ce a alungat pe neguțătorii din Templu, evreilor care Îi ce­reau un semn: „Distrugeți acest templu și-l voi ridica în trei zile". Evanghelistul adaugă: „Însă El vorbea de templul trupului Său" (Ioan 2, 18-21). De la dispariția puterii po­litice a lui Israel (secolul al VI-lea î.Hr.), Templul devenise centrul Ierusalimului și al întregului popor evreu, și nădejdea lui Israel: din acest punct de vedere, era asimilat cu Mesia.
12. Probabil în pridvorul lui Solomon, în partea de răsărit a Templului, acolo unde rabinii în­vățau poporul și unde El Însuși va învăța mai târziu (Ioan 10, 13).
13. Un „dascăl" este un om învățat, capabil să învețe pe alții (din latinescul docere, a învă­ța). Termenul rabbi(în aramaică rabbouni), care va da „rabin" (după 70 d.Hr.), este ade­sea transcris ca atare în textul grec și latin al Evangheliei și uneori tradus prin didaskalos (dascăl, învățător) și doctorsau magister(în­vățător, dar și director, cel care conduce). La origine, dascălii erau preoți (cf. Ezdra), însă începând cu secolul al III-lea d.Hr. au fost recrutați mai ales dintre mireni.
14. Iisus spune poporului și ucenicilor Săi: „Voi însă să nu vă numiți rabi, că unul este Învățătorul vostru [greacă: kathegetes= în­vățător, doctor; latină: magister= învățător]: Hristos" (Mt 23, 8-10). Apostolii Îl numeau adesea pe Iisus „Rabbi"; Maria Magdalena Îi va spune, după Înviere, „Rabbouni".
15. Anumiți farisei vor crede în Iisus, însă în tai­nă, printre ei aflându-se și Nicodim purtă­torul de mir, membru al Sinedriului, care va veni la Iisus la vreme de noapte și va mărtu­risi că El este Mesia („Rabi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător..!”, Ioan 3, 1-2). Iar Iisus îi va spune puțin după aceea: „Tu ești învățătorullui Israel și nu cunoști aces­tea?" (Ioan 3, 10). Nicodim, împreună cu Iosif Arimatianul, Îl va coborî pe Iisus de pe Cruce și va unge trupul Său cu miresme (Ioan 19, 38-42).
16. Episcopul Ioan de Saint-Denis spunea că toate aceste harisme extraordinare, la adulți și la copii, sunt „rămășițe" ale darurilor lui Adam și ale Evei în Grădina Edenului.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni