Copilul Iisus în templu în mijlocul învățătorilor lui Israel: o teofanie (Luca 2, 41-52)

Aceas­tă sărbătoare este trecută cu vederea ca atare de ritul bizantin, însă, lucru de mirare, peri- copa ei este citită la 1 ianuarie, împreună cu cea a Tăierii împrejur, deși cele două eveni­mente nu au nici o legătură cronologică (la Tăierea împrejur Iisus avea 8 zile, iar la Tem­plu, în mijlocul învățătorilor, avea 12 ani!). Însă icoana sărbătorii există, deși nu este foar­te răspândită. Biserica de la Roma nu ignoră complet acest praznic, deoarece citește pericopa respectivă în duminica de după Epifanie¹, însă nu a văzut adevărata sa semnificație teologică și a creat în mod artificial (și „re­cent") o sărbătoare a „sfintei familii"², care este o viziune morală și socială, denaturând profund sensul sărbătorii. De fapt, aceasta nu se prăznuiește ca atare decât în Ortodoxia de rit occidental, în duminica dintre Tăierea îm­prejur și Epifanie, dacă între cele două sărbă­tori se întâmplă să cadă o zi de duminică, sau pe 4 ianuarie, dată care este corect situată în anul liturgic, deoarece este vorba despre o teofanie³.

Cu toate acestea, avem de-a face cu un eve­niment foarte important, singurul care ne este revelat despre copilăria lui Hristos, între aducerea Sa la Templu la 40 de zile (Întâmpinarea Domnului) și botezul Său de către Ioan la 30 de ani (Teofania), și care este de o mare bo­găție teologică.

Această pericopă începe cu o precizare importantă: „Åži părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor la Ierusalim" Maria și Iosif, care din punct de vedere soci­al erau „părinții lui Iisus", erau evrei evlavioși, care împlineau cu seriozitate toate poruncile Legii: astfel, în fiecare an mergeau de Paște în pelerinaj la Ierusalim⁴. Ei Îi transmiteau lui Iisus, ca om, poruncile lui Moise și Îl creșteau în Legea lui Dumnezeu, legea pe care El Însuși o dăduse, ca Dumnezeu, lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. Aici atingem un mare adevăr teologic, exprimat cu tărie de către al patrulea sinod ecumenic (de la Calcedon, în anul 451): ca om, Iisus nu știa și avea nevoie să învețe, dar ca Dumnezeu știa toate și desă­vârșit.

„Când a fost El de doisprezece ani...”

Este prima dată când Evanghelia ne vorbește despre Iisus după nașterea Sa (și riturile care o însoțesc) și este și ultima dată când Îl pome­nește înainte să devină adult. Această vârstă are deci o însemnătate. Toți medicii și psiho­logii sunt de acord: este vorba despre o vârstă hotărâtoare, o „trecere” în care trupul și sufle­tul se schimbă. Este intrarea în adolescență, perioadă capitală și dificilă, în care se petrece o adevărată mutație: omul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult. Este începutul pu­bertății, când caracterele sexuale se afirmă (creșterea în volum a testiculelor la băieți și menstruația la fete), când sufletul începe să fie agitat de sentimentul iubirii și când apare o anumită formă de respingere a autorității, mai ales părintești. Adolescenții seamănă cu niște pui de pasăre care sparg coaja oului și vor să existe prin ei înșiși. În multe civilizații tradiți­onale, doisprezece ani e vârsta la care se petrec riturile „de trecere”, inițiatice. Or, Iisus este în același timp Fiul lui Dumnezeu și un copil ca toți ceilalți: e interesant că Evanghelia ne vor­bește de El tocmai la această vârstă. „Părinții” Săi se duc deci la Ierusalim de sărbătoarea Paș­tilor, ca în fiecare an: aici, urcă la Templu și participă la sărbătoarea Paștelui evreiesc: Iosif și Iisus în „curtea israilitenilor”⁵, Maria în cur­tea femeilor. Se dă slavă lui Dumnezeu pomenindu-se primul Paște (cruțarea primilor năs­cuți ai evreilor, trecerea Mării Roșii pe uscat) și I se aduc jertfe (mai ales mielul pascal) și tă­mâie, în cântare de psalmi... Ca Dumnezeu, Iisus este dătătorul Legii, iar ca om – copil, ado­lescent – învață să o respecte.

Apoi, după câteva zile, când ceremonii­le s-au sfârșit, caravana care se întoarce în Galileea și care numără probabil sute de per­soane, dacă nu mii, pornește la drum. După o zi⁶, Maria și Iosif își dau seama că Iisus nu este în caravană (după ce l-au căutat „prin­tre rude și printre cunoscuți”). Viața evreias­că era o viață „tribală”, centrată pe familie în sens larg (rude apropiate și îndepărtate, pri­eteni, cunoștințe), și nu una strict biologică, așa cum se întâmplă în zilele noastre (într-o anumită măsură, aceasta era o prefigurare a Bisericii, care privilegiază legăturile duhov­nicești față de cele de sânge). Acest incident ne arată că părinții pământești ai lui Iisus Îi lăsau o mare libertate: autoritatea lor paren­tală nu era foarte strictă. Copiii – mai ales de la vârsta adolescenței – puteau să se întâl­nească între ei⁷ sau să urmeze alți membri ai familiei lărgite. Atunci, doar în acel moment, se îngrijorează și se întorc din drum, căci sunt părinți buni, care își iubesc fiul mai mult de­cât orice: părăsesc caravana și se întorc sin­guri la Ierusalim. Aici, Îl caută pe Iisus timp de trei zile⁸, ceea ce le provoacă o mare în­grijorare: este vorba despre o prorocire a ce­lor trei zile când Hristos avea să fie în mor­mânt, în care omenirea Îl va „pierde”. Åži este și o învățătură teologică importantă: Maria și Iosif știu amândoi, însă pe căi diferite, că Iisus nu este un copil ca toți ceilalți. Cu toa­te acestea, e limpede, după Evanghelie, că El are aceeași înfățișare și același comportament ca și ceilalți copii. Este o taină greu de înțe­les și de trăit pentru părinții Săi pămân­tești.

În sfârșit, „după trei zile L-au aflat în Templu, sezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i si întrebându-i”. Însă și El le vorbește, pentru că „toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui". De fapt, El dialoghează, de la egal la egal, cu învățătorii lui Israel. Este o adevărată teofanie, o revelație a lui Dumnezeu în această lume. Ce reprezintă Templul și învățătorii?

Iisus este în Templu. Templul din Ierusalim a urmat „cortului mărturiei" („ta­bernacolul") confecționat de Moise la poa­lele Sinaiului la porunca lui Dumnezeu⁹, casă sfințită – făcută din pânză – care se putea purta din loc în loc, amintind lui Israel de le­gământul său cu Dumnezeu. După cucerirea Pământului Făgăduinței, Domnul îi arătase lui David locul în care voia să se construias­că templul (la Ierusalim, pe muntele Moria, acolo unde Avraam acceptase să aducă pe fiul său Isaac, unul născut, ca jertfă, întruchipând jertfa lui Hristos), însă Solomon, fiul său, este cel care l-a construit în toată măreția. Centrul Templului era „sanctuarul", compus dintr-un „loc sfânt", unde preoții aduceau lui Dumnezeu în fiecare zi tămâie și pâinile zise ale „punerii înainte", și dintr-un „loc foarte sfânt" (sau „sfânta sfintelor"), unde se păs­trau într-un cufăr de lemn aurit (Arca) table­le Legii, date de Dumnezeu lui Moise pe mun­tele Sinai și care vesteau Evanghelia, rămășițe de „mană", întruchipare a Euharistiei, și „toiagul lui Aaron care a odrăslit", întru­chipare a fecioriei-maternității Mariei. Numai marele preot intra acolo, o dată pe an, și stro­pea partea de deasupra a arcei („propiția- tor") cu sângele animalelor jertfite (adică „dăruite" lui Dumnezeu). Jertfele se făceau afară, pe „altarul jertfelor". Când „slava lui Dumnezeu" (Åžekhinah) cobora în Templu, nimeni nu mai putea să stea în el, căci ea um­plea toate (2 Cronici 5, 13-14): era vorba de fapt de energiile dumnezeiești necreate, care aveau să fie revelate de Hristos în momentul Schimbării la Față¹⁰.

În vremea lui Hristos, se vorbea despre „al doilea templu", construit de către Irod, mai mare și mai frumos decât primul, însă sfânta sfintelor era goală încă de la distrugerea pri­mului templu de către babilonieni în 586 î.Hr. Templul reprezenta sălașul lui Dumnezeu prin­tre oameni, adică Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Acest templu a fost construit pentru Mesia, pentru a primi pe Hristos, care este El Însuși Templul viu, unind pentru totdeauna pe Dumnezeu și Omul¹¹. Însă, deoarece pre­oții evrei aveau să-L respingă pe Iisus, să-L condamne la moarte și să-L dea păgânilor ro­mani care aveau să execute sentința, Templul avea să devină inutil și să fie distrus în 70 d.Hr., conform prorociei lui Hristos (Mt 24, 1-2; Mc 13, 1-2; Lc 21, 5-6).

Iisus, copil (adolescent), este în Templu¹² si sade în mijlocul Învățătorilor. Învățătorii¹³ lui Israel sunt „rabini" dascăli ai Sfintei Scripturi, „cărturari" și învățători, care de cele mai multe ori sunt farisei. Ei sunt teologii lui Israel, „Dascălii Legii". Iisus „șade" în mijlocul lor pen­tru că și El este „Învățător": este chiar singurul Învățător (El a spus: „nu aveți decât un singur Învățător: pe Hristos"¹⁴). El este Învățătorul, așezat în mijlocul învățătorilor. E limpede că aici El Își manifestă dumnezeirea: arată că El este Cel care a dat Legea lui Moise pe munte­le Sinai, prin Duhul Sfânt. El discută cu ei: Evanghelia ne spune că îi ascultă (fără a avea nici o pretenție) și că îi întreabă (ca un evreu evlavios și ascultător), însă și că le vorbește si îi învață. Ceea ce spune este atât de extraordi­nar încât „toți care Îl auzeau se minunau de pri­ceperea și de răspunsurile Lui". El se arată aici ca Înțelepciune a lui Dumnezeu, Cuvântul care exprimă cugetele Tatălui. Se arată ca Mesia, însă fără a spune explicit acest lucru (altfel, Evanghelia ar fi mărturisit-o), pentru că „cea­sul Său nu venise încă" (Ioan 2, 4; acest ceas va veni cu optsprezece ani mai târziu, după cum a hotărât Tatăl Său Cel ceresc): El dă un semn înțelepților lui Israel, Învățătorii Legii, pentru a putea înțelege – dacă vor – că Mesia a venit în lume. Se pare că acest semn va rămâne fără urmări; cu toate acestea, nu putem ști aceasta cu siguranță (poate că Nicodim purtătorul de mir¹⁵ era printre ei?). Acest fapt vestește misi­unea Sa, căci Iisus va veni adesea să predice în Templu.

Domnul ne dă și o învățătură mai genera­lă: manifestându-Åži dumnezeirea la această vârstă, El restaurează copilăria și mărturiseș­te că El, Hristos, e Cel care ne trece de la co­pilăria păcatului la măsura desăvârșită a Omu­lui duhovnicesc, care este adevărata vârstă matură. Arată că „trecerea" adolescenței se poate trăi duhovnicește, și mai ales că slujirea lui Dumnezeu nu depinde de o vârstă anume. Åžtim bine că și în plan pur omenesc există co­pii minune¹⁶ (ca de pildă Mozart, în muzică, dar și în matematică, informatică și în alte do­menii...), însă se poate și mai mult de atât: un copil poate și să primească o revelație de la Duhul Sfânt și poate fi investit cu o misiu­ne dumnezeiască (aceasta se va vedea în tim­pul prigoanelor: anumiți copii-mucenici vor vorbi cu înțelepciune de oameni maturi): putem fi desăvârșiți (după chipul lui Dumne­zeu) la orice vârstă. Hristos răscumpără toate.

Părinții Săi omenești, sociali, se minunea­ză. Mama Sa Îl ceartă, ca orice mamă („Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați”). Este a doua învă­țătură a acestui eveniment. Maria și Iosif, și mai ales Maria, știu că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, însă această realitate dumne­zeiască depășește înțelegerea omenească. Față cu un eveniment care descumpănește, ei reacționează omenește, psihologic, social.

Răspunsul Adolescentului dumnezeiesc este cutremurător, pentru că „El este Adevărul”: „De ce era să Mă căutați? Oare nu stiați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. El pune lucrurile la locul lor, reamintind părin­ților Săi omenești că este Fiul lui Dumnezeu și că ascultă în primul rând de Tatăl Său ce­resc. Este o foarte frumoasă lecție duhovni­cească pentru toți creștinii. Fiecare copil (și fiecare ființă omenească) este datoare mai în­tâi lui Dumnezeu: trebuie mai întâi și înainte de orice să asculte de Dumnezeu. Puțini pă­rinți, chiar creștini, înțeleg această taină. Ei uită că pruncii lor nu le aparțin: aceștia le sunt încredințați de Dumnezeu, însă sunt ai lui Dumnezeu. Evanghelia recunoaște într-adevăr că Maria și Iosif nu au înțeles. Suntem ca și ei: adesea nu înțelegem gândurile și nici lu­crarea lui Dumnezeu: suntem limitați. Însă de îndată cei Åži-a certat cu asprime părinții, Adolescentul Iisus îi părăsește pe învățători, părăsește Templul și îi urmează cu smerenie: toată familia se întoarce la Nazaret. Evanghelia precizează „și le era supus”.

Iisus este mereu într-o antinomie spiri­tuală desăvârșită, simbolizată de „și”: este mai întâi ascultător Tatălui Său ceresc si este supus părinților Săi omenești. Este întocmai ca Dumnezeu și ca om, însă respectând ier­arhia valorilor: firea Sa dumnezeiască are în­tâietate. Acest lucru se traduce, pentru noi, oamenii, prin: „Dumnezeu trebuie slujit mai întâi”.

Versetul final, care apare ca o concluzie, este și el o învățătură teologică: „Iisus spo­rea cu înțelepciunea si cu vârsta si cu ha­rul la Dumnezeu si la oameni”. Ca Dumnezeu este desăvârșit, știe toate și cu­noaște toate. Însă, ca om, are nevoie să creas­că și să se dezvolte fizic (vârsta), psihic (în­țelepciunea) și duhovnicește (harul). Evanghelia nu ne va mai spune nimic despre Iisus înaintea arătării Sale ca Mesia la bote­zul Său, la Teofanie. El Se pregătește pentru misiunea Sa timp de 30 de ani în tăcere, ru­găciune și muncă. Însă, prin discreția și sme­renia Sa, El adoarme și bănuielile Satanei, care nu văzuse nimic la nașterea Sa: diavolul nu va începe să se îngrijoreze decât începând de la botezul lui Iisus.

Note: