„EsenÅ£a omului nu se află în materia din care a fost făcut, ci în Arhetipul după care a fost modelat ÅŸi către care năzuieÅŸte. (...) Ceea ce înseamnă că adevărul ontologic al omului nu se află în el însuÅŸi (...).Hristos este de la bun început scopul pentru care a fost făcut omul, a cărui regulă ÅŸi menire finală constă în faptul «de a fi capabil să-l primească pe Dumnezeu» (N. Cabasilas) (...)Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este o făptură concretă din punct de vedere teologic. Pentru a exista cu adevărat, el trebuie clipă de clipă să fie ÅŸi să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă-L reneagă pe Dumnezeu, el se reneagă pe sine însuÅŸi. Atunci când trăieÅŸte centrat pe Dumnezeu, el îÅŸi justifică existenÅ£a la infinit, creÅŸte ÅŸi se prelungeÅŸte în veÅŸnicie".

PANAYOTIS NELLAS, „ViaÅ£a îndumnezeită”, Ed. Cerf, 1989

Adevărul creÅŸtin conform că­ruia fiinÅ£a reală a omului nu este trupul de carne, ci fiinÅ£a lui spirituală, făcută după chi­pul ÅŸi asemănarea lui Dum­nezeu, este diametral opus aÅŸa-numitelor ade­văruri ÅŸtiinÅ£ifice, care nu cunosc ÅŸi nu vor să admită decât substanÅ£a materială a lucrurilor ÅŸi fiinÅ£elor. Astfel se explică faptul că ÅŸtiinÅ£a modernă este incapabilă să descifreze înÅ£ele­sul vieÅ£ii ÅŸi al fiinÅ£ei omeneÅŸti, tot aÅŸa cum un analfabet nu poate pătrunde sensul cuvinte­lor unei cărÅ£i: „ÅžtiinÅ£a modernă, procedând la o limitare arbitrară a cunoaÅŸterii la un anume sector special, care se situează la nivelul cel mai de jos, cel al realităÅ£ii materiale sau perceptibile, a pierdut, din pricina acestei limitări ÅŸi a conse­cinÅ£elor ei directe, orice valoare intelectuală (...)” Căci „voind să separe în mod radical ÅŸtiinÅ£ele de orice principiu superior, sub pretextul de a asi­gura independenÅ£a lor, concepÅ£ia modernă le-a deposedat de orice semnificaÅ£ie profundă ÅŸi chiar de orice interes real pe planul cunoaÅŸterii ÅŸi nu poate decât să ducă la un impas, căci le închide într-un domeniu iremediabil mărginit” (Rene Guenon - Criza lumii moderne).

ÅžtiinÅ£a modernă, care consideră materia ca fiind sursa supremă a adevărului ÅŸi unicul principiu explicativ al universului ÅŸi al omu­lui, este, în ultimă instanÅ£ă, o formă de idola­trie: „Ce este de fapt această materie atotputer­nică? Ea este tot un Dumnezeu creator, dar lipsit de data aceasta de caracterul său antropomorf” (C.-G. Jung - Omul în căutarea sufletului său). Legile materiei, singurele accesibile ÅŸtiinÅ£ei moderne, reduc realitatea la o înlănÅ£uire me­canică de cauze ÅŸi de efecte lipsită de suflet ÅŸi de conÅŸtiinÅ£ă ÅŸi, prin urmare, inumană: „A nu Å£ine seama de proprietăÅ£ile sensibile ÅŸi afective ale lumii înseamnă a nu Å£ine seama de viaÅ£a în­săÅŸi, adică de ceea ce constituie umanitatea omu­lui”. Astfel, „prin excluderea subiectivităÅ£ii, care defineÅŸte esenÅ£a omului”, ÅŸtiinÅ£a modernă „ÅŸi-a proclamat propria ei condamnare, condamna­rea la moarte a omului” (Michel Henry - Barbaria).

Limitându-ÅŸi domeniul de cercetare la le­gile naturale, a căror sferă nu cuprinde decât aspectul vremelnic ÅŸi muritor al lumii, ÅŸtiinÅ£a materialistă recunoaÅŸte în mod implicit supre­maÅ£ia morÅ£ii asupra a tot ceea ce există – „dom­nia naturii este domnia morÅ£ii” (Vladimir Soloviov) – ÅŸi, neputând cunoaÅŸte decât faÅ£a externă a lumii ÅŸi a vieÅ£ii, ea îl aruncă pe om „în întunericul cel mai din afară”,unde „va fi plân­sul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt. 22, 13): „Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară. (...) Când văd scurta durată a vieÅ£ii mele cufundată în veÅŸ­nicia dinainte ÅŸi veÅŸnicia de după- mica întinde­re pe care o ocup ÅŸi pe care o văd înghiÅ£ită de infi­nita imensitate a spaÅ£iului, care nu ÅŸtie de mine ÅŸi de care nu ÅŸtiu, mă înspăimânt ÅŸi mă uimesc de a mă afla aici ÅŸi nu acolo, de ce acum ÅŸi nu atunci. (...) Tăcerea veÅŸnică a acestor spaÅ£ii infinite mă în­spăimântă” (Pascal - Cugetări).

AÅŸa-numita viziune obiectivă a lumii, pre­conizată de cercetarea ÅŸtiinÅ£ifică ÅŸi considera­tă în zilele noastre ca fiind singura reală, eli­mină sufletul omenesc ÅŸi nu păstrează decât înveliÅŸul exterior al omului, asemănându-se în această privinÅ£ă cu moartea, aÅŸa cum remar­că filozoful creÅŸtin Michel Henry: „Obiectivitatea este cel mai mare duÅŸman al vie­Å£ii” (op. cit.).

Cu totul altul este adevărul lui Hristos, fundamentat nu pe legi generale, exterioare
omului, ci pe fiinÅ£a lui personală – „Eu sunt...” –, restabilind astfel unitatea iniÅ£ială între om, adevăr ÅŸi viaÅ£ă, ÅŸi între făptura pământească ÅŸi Tatăl ceresc: „Eu sunt Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In. 14, 6).

Adevărul lui Dumnezeu nu este un obiect de studiu ÅŸi de cercetare exterior nouă, ci ViaÅ£a însăÅŸi, propria noastră viaÅ£ă: „Dumnezeu este ViaÅ£ă. (...) Åžtim acest lucru pentru că sun­tem vii ÅŸi pentru că nicio făptură vie nu este vie dacă nu poartă în ea ViaÅ£a, nu ca pe o taină ne- pătrunsă, ci ceea ce simte în fiecare clipă ÅŸi prin care se simte pe sine ca fiind propria sa esenÅ£ă ÅŸi realitate. Dacă Dumnezeu este ViaÅ£ă, atunci, aÅŸa cum spune Meister Eckhart, omul, această făptură vie ÅŸi purtătoare de ViaÅ£ă,«este un om care-L cunoaÅŸte pe Dumnezeu»” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos).

A se cunoaÅŸte cu adevărat pe sine înseam­nă a recunoaÅŸte prezenÅ£a lui Dumnezeu în- lăuntrul nostru: „CunoaÅŸterea cea mai mare dintre toate este cunoaÅŸterea de sine; căci cel ce se cunoaÅŸte pe sine însuÅŸi Îl va cunoaÅŸte pe Dumnezeu ÅŸi, având această cunoaÅŸtere, va fi făcut asemenea lui Dumnezeu” (Sf. Clement din Alexandria - Pedagogul).

Dacă cunoaÅŸtem adevărul viu al lui Dumnezeu care se află în inima noastră - „Inima este singura definiÅ£ie adecvată a omu­lui”(Michel Henry - Barbaria)- atunci cu­noaÅŸtem totul, iar dacă nu cunoaÅŸtem acest adevăr, nu putem cunoaÅŸte nimic, oricât de vaste ar fi cunoÅŸtinÅ£ele noastre ÅŸi oricât de întinsă ÅŸtiinÅ£a noastră: „Cel care se cunoaÅŸte pe sine cunoaÅŸte totul. (...). GrăbeÅŸte-te să pă­trunzi în minunatul lăcaÅŸ ce se află în tine; ast­fel vei vedea cele ce sunt în cer, căci nu există de­cât o singură intrare: scara care duce la ÎmpărăÅ£ie este ascunsă în sufletul tău” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări ascetice).

Omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, tot ce se situează în afara omu­lui nu este adevărul, căci niciun adevăr nu poate exista în afara lui Dumnezeu. Exterioritatea - care constituie singurul obiect de studiu ÅŸi singura sursă de adevăr a ÅŸtiinÅ£ei moderne - este o minciună, iar minciuna ne îndepărtează în acelaÅŸi timp de Dumnezeu ÅŸi de noi înÅŸine ÅŸi ne aruncă „în întunericul cel mai din afară” (Mt. 22, 13). Exterioritatea ÅŸi moartea sunt unul ÅŸi acelaÅŸi lucru: o anatomie omenească lipsi­tă de suflet nu este decât un cadavru, chiar dacă funcÅ£iile ei biologice sunt încă active. Prin urmare, moartea însăÅŸi este o minciu­nă, ea fiind exterioară lui Dumnezeu, în afa­ra Căruia nimic nu poate exista. Dacă Dumnezeu este ViaÅ£ă, atunci viaÅ£a este pes­te tot ÅŸi noi toÅ£i, vii sau morÅ£i, suntem pu­ruri vii, fiind făcuÅ£i după chipul ÅŸi asemăna­rea lui Dumnezeu: „Dumnezeu este infinitul a tot ceea ce cunosc în mine ca fiind finit: sunt un trup finit, Dumnezeu este un trup infinit; sunt o fiinÅ£ă care a trăit ÅŸaizeci ÅŸi trei de ani, Dumnezeu este o fiinÅ£ă care trăieÅŸte veÅŸnic; sunt o fiinÅ£ă care gândeÅŸte în limitele înÅ£elege­rii mele, Dumnezeu este o fiinÅ£ă care gândeÅŸ­te în mod nelimitat; sunt o fiinÅ£ă care poate dărui uneori puÅ£ină iubire, Dumnezeu este o fiinÅ£ă a cărei iubire este nemărginită. Eu sunt o parte, El este totul. Nu pot înÅ£elege ceea ce sunt decât ca fiind o parte din El” (L. N. Tolstoi - Cugetări despre Dumnezeu).