La Mănăstirea Antim, fratele Sandu Tudor „continua să-și exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub - și peste - evidențe, a ceea ce așteaptă, ascuns, să iasă la lumină”¹. Astfel, în jurul anului 1946, ca un omagiu adus hierofaniei rugului aprins,a în­ceput să lucreze la o amplă poezie în stil bi­zantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Aca­tist la Rugul Aprins al Maicii Domnului² și pe care o va definitiva în anul în 1948³. Spre de­osebire de binecunoscuta formă fixă a acatis­tului, poemul său avea o structură mai redu­să, fiind format din nouă condace.

După cei doi ani petrecuți în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulțumit de conținutul textului, va începe o nouă diortosire. La această vari­antă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957⁴, conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puțin timp înainte ca părintele DaniiI să sufere cea din urmă de­tenție. Această variantă respectă canonul bi­zantin al acatistului, conținând 13 condace și 12 icoase. Ambele variante au circulat în ma­nuscris, în anii comunismului. Însă s-a reușit trecerea lor peste graniță, ajungând, în tradu­cere, la prestigioși teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul teolog Olivier Clement în cadrul unei confe­rințe susținute la Centrul Ortodox din Chambesy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumusețea ei, adevăratul Rug Aprins.Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Rugului Aprins (al Băuturii fierbinți),alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor - de­venit călugăr imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, mort ca un martir câțiva ani mai târziu în închisoare -, acatist care o sărbătorește pe Maria și, în același timp, ini­ma aprinsă a omului rugăciunii”⁵.

In volumul Taina Rugului Aprins,Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprinsa ajuns prin Andre Scrima la Paris, unde a fost citit și cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de înaltă ținută”. Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut pro­punerea ca poemul să fie publicat imediat, atât în română, cât și în franceză. Iar într-o revistă a apărut pe tema Acatistului articolul L'Orthodoxie ou le Buisson Ardent⁶.Mai târziu, respectiv în anul 1987, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnuluia fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundației Culturale Române.

Planul compozițional al textului este foar­te riguros în ceea ce privește simbolismul mis­tic referitor la desăvârșirea spirituală obținu­tă prin rugăciunea neîntreruptă. În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnuluire­prezintă o autentică poezie mistică. Din cuprinsul său, însumând în jur de 500 de ver­suri (13 condace și 12 icoase), vom alege spre analiză doar câteva dintre versurile care atrag atenția prin valoarea lor estetică.

Bucură-te, toiag cu floare întru a inimii că­lătorie (Icosul al Il-lea).

Însemnul pelerinului este toiagul, simbol al arborelui vieții veșnice în căutarea căruia pleacă acesta. Conform învățăturii creștine, viața veșnică, Împărăția lui Dumnezeu, este chiar în inima omului, dar trebuie descoperi­tă prin efort propriu, căruia i se adaugă harul divin. Fecioara este ipostaziată ca toiag cu floa­re, în virtutea atributelor ei de frumusețe și puritate, dar și de călăuză pe drumul mântui­rii. Pe un drum cu multe încercări, floarea de la toiag susține prin frumusețea ei proaspătă moralul obositului pelerin.

Bucură-te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzește (Icosul al IlI-lea).

Fecioria e o condiție a nașterii din nou, cea a omului duhovnicesc, din apă și din duh, prin această calitate omul asemănându-se cu îngerii. De aceea, Maica Domnului este văzu­tă ca însăși matricea nașterii omului spiritual, asemănător cu îngerul. „Limpezimea" Fecioarei se referă la lipsa patimilor, primul stadiu al ar­canelor desăvârșirii.

Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe / Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe (Icosul al IV-lea).

Imaginea cerului ca niște arcuite aripi de îngeri dă impresia deplinei armonii cosmice, o armonie vegheată ocrotitor de puteri supra­firești. O astfel de armonie se coboară și pe pământul obosit de dureri, prin întruparea lui Dumnezeu, în calitate de Fiu. Vecia oprită în încăperea unei clipe este tocmai coborârea di­vinului în timpul omului, prin mijlocirea Fecioarei, în pântecele căreia stă ca într-o în­căpere bună.

În versurile următoare, depărtarea dintre om și Dumnezeu capătă materialitate prin ex­presia „grosimea de păcate". Concretizarea abstractului continuă apoi prin materializarea unor stări sufletești. Repetiția cuvântului „de­get" corespunde unor antagonice stări sufle­tești pe care le presupune trăirea religioasă. Totuși, îndoiala mărturisită nu este una ce tin­de spre negare, ci este mai mult îndoiala Apostolului Toma, care rostește cuvintele de neîncredere în învierea lui Iisus mai mult din cauza regretului de a nu se fi întâlnit și el, per­sonal, cu Domnul său, precum ceilalți ucenici. De aceea ultimele patru versuri mărturisesc depășirea acestor stări printr-un entuziasm ce ține de o chemare suprafirească spre lumină.

Bucură-te, cutie de cântec prin care sună o rază (Icosul al VIII-lea).

Conceptul de muzică s-a constituit în cul­tura lumii prin raportare la ordinea cosmică, muzica fiind considerată arta măsurii, capa­bilă să redea ritmurile cosmice, armonia. Este surprinzătoare această ipostaziere a Maicii Domnului ca o cutie muzicală al cărei meca­nism este pus în funcțiune de o rază. Probabil se face trimitere la episodul Bunei Vestiri, când harul Duhului Sfânt s-a coborât asupra ei sub forma unei raze. Lumina divină a gă­sit în Fecioară un receptacol al ordinii si al armoniei, mediu prielnic nașterii Noului Adam.

Bucură-te, surâs de engolpion pentru a ini­mii uscăciune (Icosul al IX-lea). Engolpionul este o icoană cu chipul Mai­cii Domnului sau al Mântuitorului, pe care ierarhii ortodocși o poartă pe piept pentru a-și aminti că trebuie să-l aibă pe Hristos mereu în inimă și să creadă în ocrotirea și mijlocirea Maicii Sale. Originea acestui obiect o găsim în obiceiul primilor creștini de a purta la gât moaște ale sfinților. Părintele Daniil Sandu Tudor îl utilizează pentru a crea o imagine compensatoare la nivel sufletesc: chipul senin al Fecioarei din iconița de pe piept se supra­pune peste inima deznădăjduită, ca un balsam. Seninătatea feței sale din icoane este un în­demn asemenea celui liturgic: „Sus să avem inimile!"

Bucură-te, Tu, scară cu pragul în inima ce se închină! (Icosul al XI-lea).

La o decodare foarte generală, identifi­căm trei semnificații: un simbol al ascensiu­nii (scara), un simbol al spațiului de trecere (pragul) și un simbol al centrului (inima). Inima omului devine Împărăția lui Dumnezeu, adică Centrul Absolut, pe măsură ce omul caută această Împărăție. Scara este și un sim­bol valorizant, prin treptele sale. De aceea, mulți dintre Sfinții Părinți au ales scara pen­tru a figura urcușul duhovnicesc. În Imnul Acatist al părintelui Daniil, Maica Domnului este numită scară pentru că ea urcă rugăciu­nile oamenilor până la Tronul Dumnezeiesc, dar și pentru că prin ea S-a coborât Domnul la oameni, căci scara care leagă pe oameni de Dumnezeu înseamnă înălțarea spirituală a omului, din treaptă în treaptă, concomitent cu coborârea Harului Divin.

Prin urmare, poemul nu este un acatist destinat cererii, el este o laudă, adresată „Miresei urzitoare de nesfârșită rugăciune!" Credinciosului i se cere la modul cel mai di­rect transformarea sa ontologică. Anahoretul de pe muntele Rarău, Daniil Sandu Tudor, de­tașat total, îndreaptă toate resursele sale liri­ce spre surprinderea câtorva urme ale hiero- faniei divine. În nici un stih poetul nu formulează o cerere vremelnică, toate cuvin­tele sunt îndreptate către sfera cerească, sunt sacre. Când citim acest poem liturgic înțele­gem cu adevărat versul Heruvicului, „Toată grija cea lumească să o lepădăm”, din Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom.

Camelia Suruianu, București

Note: