La Mănăstirea Antim, fratele Sandu Tudor „continua să-şi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub - şi peste - evidenţe, a ceea ce aşteaptă, ascuns, să iasă la lumină”¹. Astfel, în jurul anului 1946, ca un omagiu adus hierofaniei rugului aprins,a în­ceput să lucreze la o amplă poezie în stil bi­zantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Aca­tist la Rugul Aprins al Maicii Domnului² şi pe care o va definitiva în anul în 1948³. Spre de­osebire de binecunoscuta formă fixă a acatis­tului, poemul său avea o structură mai redu­să, fiind format din nouă condace.

După cei doi ani petrecuţi în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulţumit de conţinutul textului, va începe o nouă diortosire. La această vari­antă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957⁴, conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puţin timp înainte ca părintele DaniiI să sufere cea din urmă de­tenţie. Această variantă respectă canonul bi­zantin al acatistului, conţinând 13 condace şi 12 icoase. Ambele variante au circulat în ma­nuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuşit trecerea lor peste graniţă, ajungând, în tradu­cere, la prestigioşi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul teolog Olivier Clement în cadrul unei confe­rinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambesy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumuseţea ei, adevăratul Rug Aprins.Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Rugului Aprins (al Băuturii fierbinţi),alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor - de­venit călugăr imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, mort ca un martir câţiva ani mai târziu în închisoare -, acatist care o sărbătoreşte pe Maria şi, în acelaşi timp, ini­ma aprinsă a omului rugăciunii”⁵.

In volumul Taina Rugului Aprins,Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprinsa ajuns prin Andre Scrima la Paris, unde a fost citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de înaltă ţinută”. Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut pro­punerea ca poemul să fie publicat imediat, atât în română, cât şi în franceză. Iar într-o revistă a apărut pe tema Acatistului articolul L'Orthodoxie ou le Buisson Ardent⁶.Mai târziu, respectiv în anul 1987, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnuluia fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.

Planul compoziţional al textului este foar­te riguros în ceea ce priveşte simbolismul mis­tic referitor la desăvârşirea spirituală obţinu­tă prin rugăciunea neîntreruptă. În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnuluire­prezintă o autentică poezie mistică. Din cuprinsul său, însumând în jur de 500 de ver­suri (13 condace şi 12 icoase), vom alege spre analiză doar câteva dintre versurile care atrag atenţia prin valoarea lor estetică.

Bucură-te, toiag cu floare întru a inimii că­lătorie (Icosul al Il-lea).

Însemnul pelerinului este toiagul, simbol al arborelui vieţii veşnice în căutarea căruia pleacă acesta. Conform învăţăturii creştine, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, este chiar în inima omului, dar trebuie descoperi­tă prin efort propriu, căruia i se adaugă harul divin. Fecioara este ipostaziată ca toiag cu floa­re, în virtutea atributelor ei de frumuseţe şi puritate, dar şi de călăuză pe drumul mântui­rii. Pe un drum cu multe încercări, floarea de la toiag susţine prin frumuseţea ei proaspătă moralul obositului pelerin.

Bucură-te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte (Icosul al IlI-lea).

Fecioria e o condiţie a naşterii din nou, cea a omului duhovnicesc, din apă şi din duh, prin această calitate omul asemănându-se cu îngerii. De aceea, Maica Domnului este văzu­tă ca însăşi matricea naşterii omului spiritual, asemănător cu îngerul. „Limpezimea" Fecioarei se referă la lipsa patimilor, primul stadiu al ar­canelor desăvârşirii.

Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe / Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe (Icosul al IV-lea).

Imaginea cerului ca nişte arcuite aripi de îngeri dă impresia deplinei armonii cosmice, o armonie vegheată ocrotitor de puteri supra­fireşti. O astfel de armonie se coboară şi pe pământul obosit de dureri, prin întruparea lui Dumnezeu, în calitate de Fiu. Vecia oprită în încăperea unei clipe este tocmai coborârea di­vinului în timpul omului, prin mijlocirea Fecioarei, în pântecele căreia stă ca într-o în­căpere bună.

În versurile următoare, depărtarea dintre om şi Dumnezeu capătă materialitate prin ex­presia „grosimea de păcate". Concretizarea abstractului continuă apoi prin materializarea unor stări sufleteşti. Repetiţia cuvântului „de­get" corespunde unor antagonice stări sufle­teşti pe care le presupune trăirea religioasă. Totuşi, îndoiala mărturisită nu este una ce tin­de spre negare, ci este mai mult îndoiala Apostolului Toma, care rosteşte cuvintele de neîncredere în învierea lui Iisus mai mult din cauza regretului de a nu se fi întâlnit şi el, per­sonal, cu Domnul său, precum ceilalţi ucenici. De aceea ultimele patru versuri mărturisesc depăşirea acestor stări printr-un entuziasm ce ţine de o chemare suprafirească spre lumină.

Bucură-te, cutie de cântec prin care sună o rază (Icosul al VIII-lea).

Conceptul de muzică s-a constituit în cul­tura lumii prin raportare la ordinea cosmică, muzica fiind considerată arta măsurii, capa­bilă să redea ritmurile cosmice, armonia. Este surprinzătoare această ipostaziere a Maicii Domnului ca o cutie muzicală al cărei meca­nism este pus în funcţiune de o rază. Probabil se face trimitere la episodul Bunei Vestiri, când harul Duhului Sfânt s-a coborât asupra ei sub forma unei raze. Lumina divină a gă­sit în Fecioară un receptacol al ordinii si al armoniei, mediu prielnic naşterii Noului Adam.

Bucură-te, surâs de engolpion pentru a ini­mii uscăciune (Icosul al IX-lea). Engolpionul este o icoană cu chipul Mai­cii Domnului sau al Mântuitorului, pe care ierarhii ortodocşi o poartă pe piept pentru a-şi aminti că trebuie să-l aibă pe Hristos mereu în inimă şi să creadă în ocrotirea şi mijlocirea Maicii Sale. Originea acestui obiect o găsim în obiceiul primilor creştini de a purta la gât moaşte ale sfinţilor. Părintele Daniil Sandu Tudor îl utilizează pentru a crea o imagine compensatoare la nivel sufletesc: chipul senin al Fecioarei din iconiţa de pe piept se supra­pune peste inima deznădăjduită, ca un balsam. Seninătatea feţei sale din icoane este un în­demn asemenea celui liturgic: „Sus să avem inimile!"

Bucură-te, Tu, scară cu pragul în inima ce se închină! (Icosul al XI-lea).

La o decodare foarte generală, identifi­căm trei semnificaţii: un simbol al ascensiu­nii (scara), un simbol al spaţiului de trecere (pragul) şi un simbol al centrului (inima). Inima omului devine Împărăţia lui Dumnezeu, adică Centrul Absolut, pe măsură ce omul caută această Împărăţie. Scara este şi un sim­bol valorizant, prin treptele sale. De aceea, mulţi dintre Sfinţii Părinţi au ales scara pen­tru a figura urcuşul duhovnicesc. În Imnul Acatist al părintelui Daniil, Maica Domnului este numită scară pentru că ea urcă rugăciu­nile oamenilor până la Tronul Dumnezeiesc, dar şi pentru că prin ea S-a coborât Domnul la oameni, căci scara care leagă pe oameni de Dumnezeu înseamnă înălţarea spirituală a omului, din treaptă în treaptă, concomitent cu coborârea Harului Divin.

Prin urmare, poemul nu este un acatist destinat cererii, el este o laudă, adresată „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune!" Credinciosului i se cere la modul cel mai di­rect transformarea sa ontologică. Anahoretul de pe muntele Rarău, Daniil Sandu Tudor, de­taşat total, îndreaptă toate resursele sale liri­ce spre surprinderea câtorva urme ale hiero- faniei divine. În nici un stih poetul nu formulează o cerere vremelnică, toate cuvin­tele sunt îndreptate către sfera cerească, sunt sacre. Când citim acest poem liturgic înţele­gem cu adevărat versul Heruvicului, „Toată grija cea lumească să o lepădăm”, din Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom.

Camelia Suruianu, Bucureşti

Note: