Lumea modernă a exilat bucuria în categoria „amuzamentului” ÅŸi a „relaxării”. Ea este justificată ÅŸi permisă în „timpul nostru liber”; este o concesie, un compromis. Pe de o parte, creÅŸtinismul a însemnat sfârÅŸitul oricărei bucurii fireÅŸti. Revelând pe Omul desăvârÅŸit, el a revelat abisul înstrăinării omului de Dumnezeu ÅŸi tristeÅ£ea nesfârÅŸită a acestei înstrăinări… „Există o singură tristeÅ£e”, zice Leon Bloy, „aceea de a nu fi sfânt”. Această tristeÅ£e pătrunde misterios în întreaga viaÅ£ă a lumii; foamea ÅŸi setea ei frenetică după perfecÅ£iune, care ucide orice bucurie…

TotuÅŸi, pe de altă parte, creÅŸtinismul a însemnat revelarea bucuriei ÅŸi dăruirea ei, ÅŸi astfel ne-a dăruit adevărata sărbătoare. În fiecare sâmbătă seara, la vecernie, cântăm: „prin Cruce bucurie a venit la toată lumea”. Această bucurie este bucuria cea curată pentru că nu depinde de nimic din această lume ÅŸi nu constituie răsplata pentru ceva meritat de noi. Ea este în întregime ÅŸi în mod absolut un dar, „charis”, harul. Åži fiind cu adevărat dar, această bucurie e singura putere cu adevărat transformatoare din această lume. Ea este pecetea Duhului Sfânt pe viaÅ£a Bisericii - pe credinÅ£a, nădejdea ÅŸi dragostea ei.
Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii

Adesea ne vine să spunem: dacă aÅŸ putea uita durerea ce mi-a pricinuit-o aproapele meu, l-aÅŸ ierta. Însă nu pot uita – Doamne, dă-mi uitare!... Aceasta nu e iertare: a ierta înseamnă să vezi omul aÅŸa cum e, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o prezintă pentru viaÅ£a ta, ÅŸi să spui: Am să te duc ca pe o cruce... Am să te duc Domnului ÅŸi am să-I spun: „Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaÅ£a, căci îmi este milă să nu se piardă cumva. Acum iartă-l, pentru că eu l-am iertat!”
Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinÅ£ei

Åži a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Åži Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului ÅŸi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aÅŸa ca toate fiinÅ£ele vii să se numească precum le va numi Adam. Åži a pus Adam nume tuturor animalelor ÅŸi tuturor păsărilor cerului ÅŸi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; ÅŸi dacă a adormit, a luat una din coastele lui ÅŸi a plinit locul ei cu carne.

Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie ÅŸi a adus-o la Adam. Åži a zis Adam: „Iată, aceasta-i os din oasele mele ÅŸi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său”. De aceea va lăsa omul pe tatăl său ÅŸi pe mama sa ÅŸi se va uni cu femeia sa ÅŸi vor fi amândoi un trup.
Cartea Facerii, II, 18-24

Dacă bărbatul este întotdeauna înclinat să poetizeze femeia, rămânând un incorigibil romantic, femeia este cea care-l iubeÅŸte pe bărbat pentru ceea ce este ÅŸi aÅŸa cum este el…

Asupra căsătoriei apasă greu toate depravările neamului omenesc. În locuri publice ÅŸi pe scene deschise mulÅ£imea avidă de spectacole nesănătoase a smuls vălurile nupÅ£iale. Un anumit romantism va căuta mereu un eroism frapant ÅŸi imagini poetizate…

CivilizaÅ£ia prea masculină aduce lumea pe marginea prăpastiei. Mitul masculinului, al semincerului, contra-mitul femeii amazoane, al eliberării de toate opreliÅŸtile morale sunt tot atâtea fundături. Lumea celor „fără Dumnezeu” este mai înainte de toate lumea fără Fecioara ÅŸi fără preoÅ£ia maternă a femeii. În acest gol, cuvântul lui Nietzsche adresat femeilor capătă o rezonanÅ£ă profetică: „În iubirea voastră este onoarea voastră; să iubiÅ£i mereu mai mult decât sunteÅ£i iubite, să fiÅ£i mereu în dragoste cele dintâi”. Mistuite de fiat-ul lor, femeile sunt „surâsul lui Dumnezeu” Care mântuieÅŸte lumea.
Paul Evdokimov, Taina iubirii

Un singur cuvânt bun l-a făcut pe tâlharul răstignit curat ÅŸi sfânt; ÅŸi l-a dus în rai. Tot un singur cuvânt, însă necuvenit, i-a închis lui Moise Pământul FăgăduinÅ£ei. Deci să nu socotim superficial vorbăria. Căci bârfitorii ÅŸi flecarii îÅŸi închid lor înÅŸiÅŸi ÎmpărăÅ£ia Cerurilor. Pe bărbatul limbut, chiar dacă merge drept în unele privinÅ£e, dar în vorbire nu merge drept, ci mai degrabă strâmb, îl vor vâna relele ca să-l piardă. Drept a zis deci un oarecare înÅ£elept că mai bine este a cădea de pe o înălÅ£ime de pământ decât a cădea de pe limbă. Să credem de aceea lui Iacob Apostolul care scrie: „Să fie tot omul grabnic la auzire ÅŸi zăbavnic la grăire”.
Filocalia IV, Ioan Carpatiul

La moartea lui, fericitul Macarie, sărutând pe toÅ£i cei ce erau lângă dînsul ÅŸi pentru dînÅŸii rugându-se, ÅŸi-a ridicat ochii ÅŸi mâinile în sus, zicând: „În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu.”

Sufletul lui fiind ridicat de heruvimi ÅŸi spre cer suindu-se, unii din PărinÅ£i priveau cu ochii sufleteÅŸti spre diavolii cei din văzduh cum stăteau departe ÅŸi strigau: „O, de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie!”. Iar Sfântul le răspundea: „Nu, căci încă mă tem pentru că nu mă ÅŸtiu să fi făcut vreun lucru bun în viaÅ£ă”. Mai apoi vrăjmaÅŸii din văzduh strigau: „Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: „Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap”. Iar când a ajuns înăuntrul porÅ£ilor cereÅŸti, diavolii strigau: „A scăpat de noi, a scăpat!”. Iar Macarie cu mare glas le-a răspuns: „Cu adevărat am scăpat de meÅŸteÅŸugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”.
Cuviosul Părinte Macarie Egipteanul, VieÅ£ile sfinÅ£ilor pe luna ianuarie

Nu vă descurajaÅ£i prea repede, ci repetaÅ£i rugăciunea până când ea se va întipări în mintea voastră. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune stabilim cu Hristos o relaÅ£ie personală care scapă raÅ£iunii noastre. ViaÅ£a lui Hristos pătrunde treptat în noi.

Arhimandritul Sofronie, Din ViaÅ£ă ÅŸi din Duh