Distincţia
Cea dintâi distincţie este cea dintre Creator şi Creaţie, care se află într‑o dualitate absolută şi de necomparat. Firea creată presupune dualităţi, în special distincţia între masculin şi feminin, care în firea umană devine deosebirea dintre un anumit bărbat şi o anumită femeie. Dintru început, fără să fie adăugată ulterior, heterosexualitatea reprezintă o distincţie în unitate. Însă fiinţa umană este după chipul lui Dumnezeu, în care există o distincţie ce nu ţine de fire, căci divinul este simplu şi necompus: alteritatea absolută a persoanelor divine (a ipostasurilor). În alteritatea sexuală se anunţă diferenţierea persoanelor, căci nu există fire impersonală. 

Diferenţierea între sexe
În Cartea Facerii (1, 27), ideea creării după chipul lui Dumnezeu este legată de cea de dualitate sexuală (G. Bernheim). Diferenţierea este înscrisă în firea umană, creată după chipul lui Dumnezeu. Acesta „poartă în El taina alterităţii şi o înscrie în creaţie” (O. Clément). Diferenţierea între bărbat şi femeie simbolizează în Biblie alteritatea firii divine şi cea a firii umane. 

O îmbogăţire
Adam o vede pe cea care este alta decât el, a cărei trăsătură sexuală ilustrează diferenţa, şi se minunează (2, 33). El primeşte de la Dumnezeu diferenţierea sexuală ca pe un dar şi o binecuvântare, semn al diferenţierii persoanelor – „non‑eul”. Aşa cum Dumnezeu este nu o singură persoană, ci o comuniune de persoane, la fel şi diferenţierea în fiinţa umană o fereşte pe aceasta de singurătate (nu e bine să fie omul singur, sau „singurul”: 2, 18); ea îl îmbogăţeşte prin non‑identic şi prin întâlnirea contrariilor. 

Ideea
Antagonismul dintre Dumnezeu şi Om se reflectă imediat în antagonismul dintre bărbat şi femeie. Cuvântul întrupat îi împacă pe Adam şi pe Eva (Ioan, 2) şi‑i împacă pe amândoi cu Tatăl. Scopul heterosexualităţii este, înainte de cel al procreării, al comuniunii între persoane şi al părtăşiei. Dualitatea sexuală a firii este chemată să fie depăşită prin naşterea şi constituirea  persoanei. Scopul său este comuniunea în diversitate, nu a firii, ci a persoanelor, un mod de unire care nu este fuzional: nu unirea narcisistă a cuiva cu el însuşi, ci unirea lui cu celălalt. 

Diferenţă şi cuvânt
Cuvântul dumnezeiesc se face auzit prin diferenţa dintre creat şi necreat; cuvântul omenesc, primul cuvânt al lui Adam este rostit în urma diferenţierii sexuale. Cuvântul presupune alteritate. Tentaţia ar fi de a rămâne „între noi” – bărbaţi sau femei, de a rămâne închişi în lumea omenească, pretinzând că diferenţa faţă de Oricine altcineva nu ne priveşte. Sfânta Treime ar fi putut rămâne închisă în ea însăşi, fără a mai crea ceva diferit de ea, aşa cum ar fi făcut un dumnezeu narcisist, egoist. Dar Dumnezeu, în tot absolutul Său, nu e autosuficient. După chipul Lui, omul se fereşte de autosuficienţă acceptând diferenţierea sexuală care conduce la diferenţierea între persoane. 

Sursa: www.sagesse‑orthodoxe.fr