Aș îndrăzni să spun că la această întrebare nici Dumnezeu nu știe răspunsul. Desigur că El știe dinainte cele ce voi face, dar alegerile îmi aparțin în exclusivitate. Nu poate Dumnezeu să decidă în locul meu. Asta ar însemnă că Dumnezeu îl constrânge pe om, cea ce nu este cazul. Este oare calea în sine care mă împlinește sau starea  mea sufletească cu care eu merg pe aceasta?

Cred că singurul lucru care îl împlinește pe om cu adevărat este să se simtă iubit.

Asta ar însemna că calea pe care o cautăm cu toții este una comună: Iubirea. Știm că Hristos Dumnezeu este Iubirea cea adevărată – pentru că este cea care dăinuie, care nu cade niciodată – și este și Calea care duce spre aceasta (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața).

Omul nu se simte împlinit pentru că are o familie, pentru că are un copil sau pentru că are prieteni, ci pentru că prin aceștia el se simte în primul rând iubit. Și ce înseamană de fapt să te simți iubit? Care este starea? Părintele Stăniloae o numește odihnă: „iubirea trebuie să ajungă la o stare în care sufletul se odihnește. Dacă n-ar veni odihna de la persoană și-n ultimă analiză de la Persoana supremă, omul ar rămâne mereu neîmplinit în setea lui de iubire”¹.

Mântuitorul însuși o numeste odihnă: „Veniți la mine toti cei osteniți și împovărați – de griji și de nevoi – și Eu vă voi odihni pe voi – în Iubirea Mea”.

Niciunde in Biblie Dumnezeu nu a zis: „vei fi fericit și împlinit dacă o să-ți întemeiezi o familie, dacă rămâi celibatar  sau dacă mergi la mănăstire”, ci a zis „fericit este cel ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinește pe el”².

Ar fi fost nedrept din partea lui Dumnezeu ca starea de împlinire și odihnă a omului să o lege, în mod exclusiv, de un anumit statut.

Din păcate însă iubirea, fie că vine ea de la oameni sau de la Dumnezeu, nu rămâne în noi ca stare de odihnă pentru prea multă vreme. Se risipeste. Oare de ce? Cu toții am vrea să păstrăm aceea stare de odihnă la nesfârșit. Răspunsul îl dă chiar Mântuitorul: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile; şi se varsă şi vinul şi se strică şi burdufurile”³. Orice gând rău, de invidie, de ținere minte a răului este asemenea unei fisuri în vasele noastre și oricât am încerca să păstrăm ceva bun în ele, se risipește. Patimile, de orice natură ar fi ele (trupești sau sufletești) ne dezbină atât în interiorul nostru cât și-n relațiile cu semenii noștri, ne storc de energii, suntem deja epuizați,  nu ne mai rămâne energie să ne mai și bucurăm. Poate oare un om invidios să se bucure pe deplin, să se simtă împlinit, fie că este căsătorit, celibatar sau monah?

Cred că a te simți  iubit, împlinit ține de calitatea vasului pe care omul  îl poartă cu el pe cale. Și atunci poate că preocuparea mea principală ar trebui să fie mai degrab curățirea vasului și astfel orice cale aș decide să aleg la un moment dat, va fi cea care mă vă împlini: „Desigur omul nu poate cuprinde în sine toată iubirea lui Dumnezeu. Dar nu e mai puțin adevărat că, având-o în sine o simte ca pe ceva ce nu se mai sfârșește. Ea crește în măsura exercițiului și a voinței de o intensifica”⁴. „Vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi împreună se vor păstra”⁵ spune Mântuitorul . Fericit deci cel ce ascultă cuvântul Lui și-l împlinește pe el.