La început de iulie, vreo douăzeci și ceva de tineri, membri ai Nepsis și nu numai, am mers într-un pelerinaj în inima Olteniei, prilej de a ne „întoarce acasă”, de a ne relaxa, de a ne cunoaște unii pe alții, dar și pe noi înșine mai bine, de a vedea locuri și oameni noi, de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Ne-au călăuzit Înaltpreasfințitul Iosif, Preasfințitul Timotei și Părintele Iulian Nistea.
Un început bun
Aventura noastră a început în seara zilei de 9 august, când ne-am întâlnit la Biserica Stavropoleos din București, pentru a ne familiariza unii cu alții și pentru a stabili ultimele detalii ale călătoriei. Maicile ne-au făcut un cadou: o vizită prin muzeul mănăstirii. Descoperim istoria lui și obiecte care poartă amprenta vremii și a rugăciunilor multor generații: vechi Evanghelii și cărți de rugăciuni, icoane, dar și obiecte etnografice.
Călătorie cu peripeții
A doua zi, dis-de-dimineață, am pornit cu avânt la drum. După ceva emoții legate de reîntregirea grupului în stațiile Râmnicu Vâlcea și Târgu Jiu, ajungem la Tismana, de unde vom urca către locul unde vom campa timp de șase zile: schitul Poiana Frumoasă. Urcăm, însetați de aer curat și plini de vervă, mai ales că nu mai aveam grija bagajelor grele: măicuțele ne-au luat cu mașina rucsacii. Descoperim schitul Cioclovina de Jos. Încântată de oaspeți, o măicuță ne deschide biserica schitului, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Intrăm să ne închinăm pe rând, căci spațiul de rugăciune este foarte mic, făcut anume pentru obște puțină, ca sihaștrii ascunși de lume să se roage pentru noi.
După ce ne-am încărcat bateriile duhovnicești, dar ne-am și odihnit puțin și am luat de la izvor o apă cum nu mai băusem demult, pornim mai departe, pe drumul ce șerpuiește prin pădure.
Casa noastră pentru patru zile
Ajungem și în Poiana Frumoasă, loc ce își merită din plin numele: în fața noastră se deschide o priveliște minunată asupra dealurilor din jur. Nu avem timp să ne bucurăm prea mult de ea, pentru că trebuie să montăm corturile înainte de apusul soarelui, treabă nu prea ușoară mai ales pentru unii dintre noi care nu au mai făcut asta. Munca în echipă ne salvează însă.
După aceea, la masa lungă din lemn din poiană, ne așteaptă cea mai bună mâncare, pe care ne-au pregătit-o maicile: tocăniță de mânătărci. Totul ne aduce aminte de copilărie și parcă ne simțim din nou ca în primii ani ai vieții, mai ales după ce micuții, care au venit să stea cu familia la schit pentru câteva zile, se împrientenesc la cataramă cu noi și ne fac să intrăm în jocul lor.
Lupta cu „bestia”
A urmat o noapte nu tocmai liniștită pentru unii, neobișnuiți să doarmă în cort sau pentru alții care au fost bântuiți de o bestie mârâitoare, care s-a dovedit a doua zi, la lumina zilei, a fi un cățeluș cât se poate de simpatic. Dimineața, ne-am trezit înconjurați de o turmă de oi care trecea prin poiană. Ne pregătim de liturghia pe care o săvârșește Înaltpresfințitul Părinte Mitropolit Iosif în mica bisericuță a schitului. Cântăm răspunsurile, unii mai bine, alții mai în șoaptă și ascultăm atenți predica. Ne simțim mai aproape de Dumnezeu și unii de alții în aerul rece al dimineții.
Muncă în echipă și discuții duhovnicești
După micul dejun, stabilim programul: vom ajuta și noi, după putere, la construirea noului schit. Băieții vor săpa fundația unei case în care vor sta maicile și vor aduce apă de la izvorul aflat în vale, iar fetele vor aduna pietre de construcție și își vor etala talentul de gospodine ajutând la prepararea mâncării. Zis și făcut, dar treaba pentru niște orășeni ca noi nu este foarte ușoară, dar apar și rezultate vizibile, între noi se leagă prieteniile, iar voia bună ne însoțește pe toți.
Spre seară, ne odihnim activ printr-o discuție duhovnicească cu Înaltpresfințitul Iosif. Punem întrebări despre post, spovedanie, relațiile cu aproapele și ascultăm răspunsurile pline de har ale episcopului. Discuția curge liber, departe de rigorile unei săli de conferință, și sufletele noastre parcă încep să vorbească.
Zilele se scurg lin
Instituim și o tradiție care va ține toate serile pe care le vom petrece la schit: facem un foc de tabără și continuăm discuția la lumina lui. Zilele se scurg apoi lin, dar pline de întâmplări și pare că poiana devine din ce în ce mai mult acasă pentru noi. Groapa pentru fundație se adâncește, grămezile de pietre cresc, câteva fete se arată experte în mânuirea ... barosului, pregătim masa și mâncăm împreună, facem drumeții prin împrejurimi și ne bucurăm de priveliști pe care le vom păstra în suflet, avem discuții duhovnicești sau prietenești, stăm la focul de tabără, pândind stele căzătoare și cântând melodii populare...
Vine și ultima seară, care nu am mai vrea să se termine. O mai rugăm pe Iulia să ne mai cânte. Nu ne putem sătura de bogatul ei repertoriu. Marius doar mai ține pasul cu câteva romanțe și melodii populare. Punctul culminant este încropirea unei povești la care participă toată lumea. Ne amuzăm copios, cu toate că cei câțiva psihologi ai grupului au început să o analizeze, iar verdictul nu este din cele mai optimiste.
La Tismana, de hram
A doua zi, ne despărțim cu greu de poiana care devenise casa noastră, de bisericuță și de maicile Filofteia și Antonia, deși pe ele le vom revedea a doua zi la Mănăstirea Tismana, de hram – Adormirea Maicii Domnului. Ajunși în vale, ne izbește contrastul între liniștea în care trăisem timp de câteva zile și verva grătarelor și a difuzoarelor petrecăreților.
Totuși, mănăstirea ne așteaptă în haine de sărbătoare, iar pelerinii care umplu curtea bisericii au venit cu toții să o prăznuiască pe Doamna și Împărăteasa noastră. Au toți lumânări în mâini, care se aprind la cântarea Prohodului Maicii Domnului, cu o rânduială ce amintește de Vinerea Mare. A doua zi urmează liturghie arhierească, săvârșită de un sobor de preoți condus de Înaltpreasfințitul Irineu. Corul cântă îngerește și, apoi, predica ne deslușește înțelesul sărbătorii.
Acasă la Brâncuși
Suntem invitați la masă la mănăstire și, cum călătorului îi șade bine cu drumul, ne continuăm călătoria în care aveam să descoperim și alte mănăstiri ale Olteniei. Următorul obiectiv este Crasna, dar nu putem trece pe lângă Târgu-Jiu, fără să-l „vizităm” pe Brâncuși la el acasă – la Hobița și, apoi, la Tîrgu-Jiu, să trecem prin Poarta Sărutului, împăcându-ne cu noi înșine și unii cu alții, pe lângă Masa Tăcerii, adâncindu-ne mai mult în șoaptele liniștii, și, urmărind cu ochii Coloana Infinitului, să ne ridicăm gândul către ceruri.
În călătoria noastră care ne ajută să ne cunoaștem mai bine rădăcinile, ne mai oprim la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara, o adevărată arhivă a așezămintelor oltenești, dominată de „Cula de la Curtișoara”.
Itinerariu bogat
Este deja noapte când ajungem la mănăstirea Crasna, dar oboseala este parcă anihilată de bucuria trăirilor și a întâlnirii cu Preasfințitul Timotei care se alătură grupului. După masa de seară la care ne-au îmbiat călugării, ne întindem la vorbă până târziu în noapte. A doua zi, participăm la liturghie în bisericuța mănăstirii clădită în secolul al XVII-lea.
Pornim mai departe, vizităm impresionanta Peșteră a Muierii, apoi ajungem la Mănăstirea Polovragi. Măicuțele ne fac o frumoasă prezentare a bisericii, ctitorie a lui Costantin Brâncoveanu și exponentă de seamă a stilului care poartă numele domnitorului. Frumusețea naturii ne cheamă să vizităm și Cheile Oltețului și Peștera Polovragi. Pe drum, PS Timotei ne luminează nelămuririle prin vorbele sale pline de duh.
Vechi mănăstiri și locuri de poveste
Ajungem la Mănăstirea Hurezi, unde, împreună cu cina, ne bucurăm de priveliștea asupra dealurilor dimprejur în trapeza amenajată în aer liber pe terasă. „Savurăm” verdele pădurilor și amurgul, simțind plăcut șoaptele adierii de seară. Am tot sta, dar trebuie să mergem să ne odihnim, căci ne mai așteaptă o filă a călătoriei noastre: mănăstirea Bistrița, una dintre cele mai vechi vetre mănăstirești din țara noastră. Aici, descoperim muzeul, cu icoane vechi și țesături. Din păcate, se înserează și nu mai putem vizita peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, aflată în apropiere. Vizităm apoi Salina Ocnele Mari, o adevărată citadelă subterană de sare și poposim la „Casa Pelerinului”, lângă Mănăstirea Curtea de Argeș. A doua zi, vizităm ctitoria Sfântului Neagoe Basarab.
Surpriză la Curtea de Argeș
Este ultima zi a călătoriei noastre și credeam că ce a fost mai frumos a trecut, când am mers să vizităm mănăstirea și Episcopia. Am văzut legenda Meșterului Manole reflectată în picturile impresionante ale sălii de recepție. Dar ne mai aștepta încă o surpriză: mănăstirea rupestră Corbii de Piatră. Picturile schitului, parcă închis în liniștea și eternitatea stâncii ce îl ascunde, datează de la începutul secolului al XIV-lea. Starețul ne spune cu mult drag povestea mănăstirii.
Deși nu era inclusă în traseu, ajungem și la mănăstirea Robaia. Ascunsă de pădurile și de dealurile Argeșului, a fost atinsă de grele încercări, care i-au impus numele. Părăsim cu regret aceste locuri și ne despărțim cu greu de Preasfințitul Timotei, care ne binecuvântează, și ne îndreptăm către ultimul punct al drumeției noastre: Bunești. Aici, descoperim un loc inedit, unde un grup de arhitecți entuziaști recuperează tehnici de construcție tradiționale.
Momentul despărțirii a venit. Suntem triști, dar cu sufletul plin și încântați de prieteniile nou legate, dornici să ne continuăm pelerinajul prin viață, bucurându-ne de ceea ce va veni.
Au consemnat Andreea Åžerban și Mihaela Ungureanu, București

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team