Mulţi fac milostenie cu banul lor
unii ÅŸi cu o bucată din pâinea lor
dar puţini
cu ei înÅŸiÅŸi.

„în dar aÅ£i primit, în dar să daÅ£i” nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieÅ£ii...

ah, trupurile şi sufletele noastre
daruri
nedăruite!

îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde!

în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puţinele zile şi ne stingem
cu pumnii strânÅŸi ÅŸi cu dinÅ£ii scrâÅŸnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n‑am avut niciodată...

striviţi de ceea
ce n‑am dăruit

uciÅŸi
de ceea
ce n‑am trăit...

Marius Iordăchioaia, Daruri nedăruite

Adevărata răbdare este cea care îl ÅŸi iubeÅŸte pe cel pe care îl tolerează; căci a tolera ÅŸi a urî nu este virtutea blândeÅ£ii, ci un văl al mâniei.  

Cu cât mintea (inima) se lărgeÅŸte prin dragoste, cu atât va fi mai răbdătoare prin îndelungă‑răbdare. Atât răbdăm fiecare pe aproapele cât îl iubim; dacă îl iubeÅŸti, îl porÅ£i; dacă încetezi să iubeÅŸti, încetezi să ÅŸi rabzi. Pe cine iubim mai puÅ£in îl ÅŸi răbdăm mai puÅ£in.

Dacă păstrăm răbdarea cu adevărat în inimă putem fi mucenici fără să fim răpuÅŸi de sabie.

Sf. Grigorie cel Mare, Defensor Grammaticus, Cartea cuvintelor sclipitoare, 2 

Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt ÅŸi suferinÅ£ele sufletului. Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoÅŸtinÅ£a. Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea. Cu cât mai desăvârÅŸită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaÅ£a.

Harul vine de la iubirea pentru fratele ÅŸi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii ÅŸi iadul smereniei

Iubirea este un schimb de fiinÅ£ă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăÅ£eÅŸte pe fiecare pentru că primeÅŸte ÅŸi dăruieÅŸte la nesfârÅŸit, pe când ura sărăceÅŸte, pentru că nu dă ÅŸi nu primeÅŸte nimic. 

Bărbatul găseÅŸte în femeie o taină indefinită. Ea îÅŸi cunoaÅŸte niÅŸte insuficienÅ£e care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeÅŸte pe bărbat; ÅŸi bărbatul la fel. Căsătoria e în acelaÅŸi timp dragoste ÅŸi ajutor, bucurie de celălalt ÅŸi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. 

Iubirea uneÅŸte uimirea în faÅ£a tainei celuilalt ÅŸi răbdarea neputinÅ£elor lui ÅŸi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Un rol important în această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei îl are exerciÅ£iul ÅŸi creÅŸterea responsabilităÅ£ii unuia pentru altul. Iubirea creÅŸte din exerciÅ£iul responsabilităÅ£ii reciproce, iar responsabilitatea creÅŸte din iubire. 

VieÅ£uind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează ÅŸi ca persoană prin femeie, ÅŸi invers. Fiecare devine un fel de co‑persoană ÅŸi amândoi o unitate co‑personală.

De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin convieÅ£uirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu‑zis el va deveni mai mult un individ‑specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată ÅŸi permanentă comuniune personală e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate ÅŸi neînfrânate.

Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Åži viceversa. Ei îÅŸi sunt unul altuia deplin descoperiÅ£i, într‑o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt „eu”, rămânând totuÅŸi un „tu” care îi este necesar pentru a se descoperi.

Fiecare se uită pe sine, făcându‑se eul celuilalt. Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Cel iubit este pentru cel ce iubeÅŸte identic cu sine. ÎnsuÅŸirea iubirii este de aÅŸa fel încât cel ce iubeÅŸte ÅŸi cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”.

Pr. Dumitru Stăniloae, Căsătoria ca legătură naturală pe viaÅ£ă între un bărbat ÅŸi o femeie

Acum mergeÅ£i în pace, iar dacă aÅ£i descoperit cu adevărat bucuria credinÅ£ei, cum aÅ£i putea să n‑o dăruiÅ£i ÅŸi altora? Dacă v‑aÅ£i apropiat mai mult decât alÅ£ii de adevăr, cum aÅ£i putea să‑l păstraÅ£i numai pentru voi? Dacă în sufletele voastre s‑a aprins viaÅ£a cea adevărată, nu le veÅ£i da ÅŸi altora o scânteie, o rază din această viaÅ£ă? Desigur, aceasta nu presupune să umblaÅ£i de colo‑colo ÅŸi să le vorbiÅ£i oamenilor despre religie, folosind expresii ecleziastice, ci să intraÅ£i în lumea care vă aparÅ£ine cu o strălucire, o bucurie, o intensitate care să‑i facă pe toÅ£i cei din jur să vă privească ÅŸi să spună: „Are un alt aer acum. Să se fi apropiat cu adevărat Dumnezeu de el (ea)? Are ceva ce nu avea mai înainte, ceva ce mie‑mi lipseÅŸte – bucurie, viaÅ£ă, certitudine, un curaj nou, o nouă îndrăzneală, o viziune! Cum aÅŸ putea să le dobândesc ÅŸi eu?”

Pe de altă parte, unii vă vor spune: „Ai înnebunit!” În astfel de situaÅ£ii, nu puÅ£ine, eu le răspund astfel: „Da, aÅŸa este, dar un lucru mi se pare ciudat. Voi, înÅ£elepÅ£ii, care spuneÅ£i că eu sunt nebun, nu simÅ£iÅ£i că aveÅ£i viaÅ£ă în voi, în timp ce eu, nebunul, sunt fericit ÅŸi plin de viaÅ£ă! VeniÅ£i să vă împărtăÅŸesc nebunia mea, este nebunia lui Dumnezeu!”

Iată, veÅ£i porni ÅŸi voi pe această cale. VeÅ£i fi cu Dumnezeu de acum înainte, pe toate drumurile, pe toate cărările: veÅ£i dansa pe Muntele Tabor, al Schimbării la FaÅ£ă, dăruindu‑le viaÅ£ă din plin ÅŸi altor oameni. Să vă binecuvânteze Dumnezeu paÅŸii întru bucurie! Nu ÅŸtiu alt cuvânt mai potrivit decât acesta: „Bucurie”! MergeÅ£i cu bucurie, aduceÅ£i tuturor bucurie – ceea ce înseamnă că le veÅ£i dărui ÅŸi toate celelalte lucruri, pentru că Dumnezeu este bucurie, viaÅ£ă, intensitate.

Mitr. Antonie de Suroj (final de predică)