Povestea Maica Theodora că era un călugăr care, înfricoșat de mulțimea ispitelor, zicea: „Am să fug într‑alt loc ca să scap de necazuri”. Åži după ce și‑a pus sandalele în picioare, a văzut lângă el un alt om care își punea și el sandalele lui și care i‑a zis: „Oriunde vei merge, am să vin după tine”. Acest om era de fapt demonul care îl urma și îl ispitea pretutindeni. 

Amai zis Maica Theodora: siliți‑vă să intrați prin ușa cea strâmtă, căci precum pomii, de nu vor îndura ierni și ploi, nu pot face roadă, așa și nouă veacul acesta iarnă ne este; Împărăției Cerurilor nu vom putea să ne facem părtași decât trecând prin multe necazuri și ispite. 

Maica Theodora, Patericul egiptean

Marta crede că fratele ei va învia în zilele din urmă. Iisus îi răspunde: „Eu sunt învierea”. Învierea nu este o realitate pur eshatologică, proiectată într‑un viitor ultim. Învierea este, într‑un fel, o realitate dată deja; ea există deja. Åži chiar Persoana Mântuitorului este cea care, de acum înainte, este cauza și puterea de înviere a morților. Nu prin imaginație sau memorie, ci prin unirea cu Hristos îi întâlnim, în această clipă chiar, pe cei pe care i‑am iubit și care au părăsit pământul. 

„Vă las Pacea Mea. Vă dau pacea Mea.” Hristos dă pacea Lui. Nu o împrumută. Nu o ia înapoi. Pacea care este în Hristos (pacea „Mea”) devine proprietatea definitivă a ucenicilor. Altfel spus, eu pot la începutul fiecărei zile să mă instalez în Pacea lui Hristos, oricare ar fi pericolele pe care această zi le‑ar aduce.

Mântuitorul le dă ucenicilor lui Pacea Sa chiar în clipa în care urma să pătimească. Chiar în fața viziunii suferinței, a morții imediate, El proclamă pacea și o comunică. Dacă Iisus, în aceste minute chiar, rămâne stăpânul Păcii, atunci puterea acestei păci nu‑l va abandona pe ucenic nici în furtuni mai mici. 

Un monah al Bisericii de Răsărit (Lev Gillet), Simple priviri asupra Mântuitorului

Fiecăruia aș vrea să‑i dau sufletul meu.
Ca să mănânce cei flămânzi,
ca să fie îmbrăcați cei goi, ca să se răcorească cei însetați, 
iar surzii să audă vestea cea bună.

Din cerul care tună în murmurul adierii,
totul îmi poruncește: „Dă până la ultimul bănuț”.
Sufletul meu e plin până la revărsare
cu plinătatea gravă a unei experiențe sacre. 

Åži am uitat dacă printre cei mulți
mai există ceea ce toți numesc „eu”.
Nu mai există decât zbor de iubire, sărăcie 
și pulsație a totalității.

Maica Maria Skobțova, Pulsația totalității

Orb, neghiob și strâmt la minte am fost. Åži ferecat în chingile bunului‑simț celui mai lamentabil. Cum de mi‑am putut închipui că Hristos‑Dumnezeul care a primit să Se întrupeze și să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit și mai ticălos dintre muritori ne va cere să dăm din prisosul ori puținul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne‑ar fi chemat la acțiuni atât de simple, de aparținătoare lumii acesteia, de posibile adică?! Paul Claudel nu ni‑l definise oare pe Dumnezeu atribuindu‑I grăirea: „De ce vă temeți? Sunt imposibilul care vă privește”? Hristos, așadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem. 

Dar să‑l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: „Să știți, Părinte, că nu am nici credință, nici lumină, nici esență, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să‑mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am”. Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Însă starețul îi răspunde: „Ce‑are a face! Nu ai credință? Nu ai lumină? Dându‑le altora, le vei avea și tu. Căutându‑le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să‑l ajuți cu ce nu ai. Du‑te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta...”. „Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinelui tău. Mai tăinuit, mai înfășurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie.” 

Da, numai așa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne‑a învățat: de vrei să cârmuiești, slujește; de vrei să fii înălțat, smerește‑te; de vrei să mântuiești sufletul, pierde‑l pentru Mine; de vrei să‑ți recâștigi nevinovăția, recunoaște‑te vinovat) și uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi și tu ceea ce ai dat altora). 

Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoșeu, ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne‑am încumetat a dărui altuia. Lecția e valabilă pentru orice creștin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care își simte lăuntrul deșart, bântuit de neîncredere și slăbiciune, cuprins de întuneric și secetă; să nu ia câtuși de puțin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice șiretenii ale celui rău și uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la ușa altarului – ca să afle credință, întărire, lumină și o brumă de speranță – ceea ce ei așteaptă de la el și ceea ce el prea bine știe că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Åži, dându‑le, se vor răsfrânge și asupră‑i, se va milui și el din pomana făcută altuia...

Iată paradoxul creștin în toată plinătatea, splendoarea și virtutea lui. Dar iată și făgăduința uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândești ceea ce ai știut să dai din golul ființei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră‑ți, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – și te înavuțește, te împlinește, te covârșește.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință